Am urmărit și eu filmul „21 de rubini” al regizorului Ciprian Mega. Mega-pierdere de vreme! Anunțat ca mega-, nu este decât o mini-producție sub toate aspectele, exceptând lungimea – s-a vrut a fi un film mare și a ieșit unul doar lung.
Filmul și-a făcut intrarea în lume foarte bine sub aspectul merketingului, printr-un scandal: regizorul, producătoarul și unul dintre actori au mers cu el la Moscova la un festival de film menit să legitimeze și pe componenta artistică regimul lui Putin. Au existat reacții de tot felul în societatea românească, de la contestarea gestului până la adăpostirea lui sub pulpana „autonomiei esteticului”.
Trecând peste acest episod de promovare, consider că producția este slabă din toate punctele de vedere, de la scenariu până la interpretarea actorilor. E un fel de „șaorma cu de toate”, un fel de comedie melodramatică sexi cu karate, însemnând o însăilare a șaboanelor în care atât nostalgicii comuniști cât și conservatorii ortodoxiști prezintă procesul de europenizare a României postcomuniste.
Deși regizorul ar fi vrut ca personajul principal să fie o procuroare provenită dintr-o familie de muncitori, căreia intrarea în mecanismele puterii îi întârzie realizarea unui film despre familia sa, acest lucru nu i-a reușit, pentru că personajul este slab conturat, aruncat în irelevanță, ținut în statutul de pretext pentru punerea „cu furca” a tot felul de mesaje propagandistice în povestea în care a fost pus să evolueze.
Personajul principal rămâne ceasul cu 21 de rubini pe care tatăl procuroarei i-l dăruise fratelui ei înainte ca acesta să meargă să urmeze studiile seminarului teologic – un ceas elvețian „de pe vremea lui Ceașcă”, i-a spus atunci tatăl tânărului aspirant. Dar, intrarea la școala teologică a băiatului nu urma să se realizeze pe calea legală, ci ca urmare a mituirii comisie, candidatul neavând talentul necesar pentru ceea ce ar fi vrut să devină. Aflând despre mecanismul ilegal activat de părinți pentru reușita sa, din care și el făcuse parte, tânărul trăiește o criză ce-l duce la suicid. Dar, înainte de asta el va pierde ceasul la „alba-neagra”. În finalul filmului, ceasul reapare, procuroarea punându-l la mâna tatălui aflat în spital, ca dorință de recuperare a timpului pierdut.
Această poveste a dobândirii, pierderii și recuperării ceasului, din care s-ar fi putut scoate un film „duios și educativ”, este sufocată de cea a parcursului profesional al procuroarei. Dacă evoluția fratelui ei a fost marcată de corupția din BOR, în cazul ei avem de-a face cu înalta clasă politică prezentată ca vasală a UE și SUA. Din această combinație toxică, procuroarea iese înfrântă, ajungând să fie arestată.
Cele două povești ale decadenței au un personaj comun: primarul postcomunist, cel care, aflat în rețeaua politico-clericală, i-a aranjat intrarea tânărului la seminar. Trecut prin mai multe funcții politice și, în final, prin închisoare, grobianul și cinicul personaj din adolescența fratelui procuroarei devine moralistul de la finalul carierei acesteia. Sunteți copiii noștri, îi va spune el, noi am fost corupți pentru binele vostru iar voi ați distrus totul; v-am făcut călduț lângă sobă, ne-ați prins furând lemnele și ne-ați arestat, dar voi ați aruncat și soba și lemnele. În fine, „România s-a dus dracu’!… Noi nu ne mai facem bine. S-a dus dracu’ neamul ăsta al nostru ospitalier și credincios. Noi ne hrănim cu trădarea”, conchide versatul om politic.
Am perceput fractura dintre cele două povești fără a ști realitatea din spatele ei. Am aflat apoi că, inițial, filmul conținea doar prima poveste, a tânărului aspirant la seminarul teologic. Deși această producție realizată în 2017 trebuia să fie lansată în 2018, acest lucru nu s-a mai întâmplat. Abia în 2023 s-au reluat filmările și veche producție a fost amestecată în noua poveste, a procuroarei. Acest nou personaj a introdus nouă miză, mutând producția de la una de critică socială la una politică. Iată ce ne spune regizorul: „procuroarea din film este, în viziunea mea ca autor…, chipul României, și atunci România are în memoria ei un bagaj emoțional… la care se tot întoarce. Și acela este filmul pe care dorește să-l facă, un film despre familia ei, adică despre trecutul acesta al României și despre personajul… muncitorului care este, totuși, un chip iconic, încărcat de nostalgie, pe care noi nu-l mai putem descoperi pentru că l-am călcat în picioare cu toate etapele aceastea ale dezvoltării noastre în parcursul unei ipocrizii pe care am îmbrățișat-o în ultimii 20 de ani” (https://flux24.ro/video-ion-cristoiu-in-dialog-cu-preotul-ciprian-mega-regizorul-filmului-21-de-rubini-acuzat-ca-a-fost-la-putin/, 29 aprilie 2024, min. 20.06-21.07).
După cum spuneam, acest nou personaj, procuroarea, nu mai este prins în rețeaua politico-claricală autohtonă, ci în confruntare a trei mari puteri: SUA, UE și Rusia. Însă cele trei componente ale triadei au locuri și roluri diferite: reprezentantul SUA este cel care cere numirea procuroarei în funcția de procuror șef, iar reprezentanta UE o sprijină condiționat, asaltând-o sexual; reprezentantul Rusiei nu este politician, ci un regizor de film cu care procuroarea se iubește demult, un tip șarmant, educat în Occident, care în final o va înșela pe procuroare, ademenit fiind de farmecele versatilei reprezentante bisexuale a UE. România este asaltată din trei părți, dar nu la fel: SUA îi poruncește, UE o iubește cu forța iar Rusia o iubește cu sinceritate, o sprijină să-și scrie istoria și apoi o părăsește.
Contrapunerea politicianului jucat de Mickey Rourke ca mască respingătoare a Americii („am simțit că trebuie să fie pe chipul lui ridurile acestea ale evoluției istorice” (min. 1.07.12-1.07.18) și a bisexualei reprezentante politice a UE șarmantului regizor ce ar reprezenta Rusia (după cum ne dă cheia de lectură regizorul) este o procedură propagandistică destul de transparentă. Dinspre Occident vin politicienii veroși și plini de vicii, de cealaltă parte, din viața intimă a României, vine Rusia, întruchipată de un artist ce o ajută să-și adune istoria într-un film. Din păcate, sublimul demers al realizării mult doritului film este întrerupt de păcătoasa seducătoare europeană care, prin săruturi otrăvite, rupe actul creației în care cei doi iubiți erau prinși de atâta vreme.
Nu doar lansarea de la Moscova, ci și difuzarea filmului tocmai urcat pe youtube a stârnit reacții. Cei ce-l apreciază pozitiv îl consideră ca fiind o capodoperă cinematografică, o critică binevenită a BOR și a societății românești actuale, un film periculos și curajos și chiar ca un exercițiu duhovnicesc; cei ce-l resping îl consideră un film slab sub aspect artistic, un atac la adresa BOR, un film antioccidental și un clar mesaj putinist.
După cum spune și regizorul, fiecare vede filmul său. Dar, după o celebră zicere, să vedem ce-a vrut să spună autorul.
În primul rând, pe cei ce apără filmul aruncându-l în brațele autonomiei esteticului regizorul îi contrazice: „filmul nostru are un mesaj politic, până la urmă. Eu l-am gândit ca pe un manifest artistic, dar văzând implicațiile politice ulterioare pe care le-a generat filmul și atitudinea ostilă a politicienilor din România – atât a celor din partidele politice și din guvernare, cât și a politicienilor din Biserică – am zis că e bine să mi-l asum totuși ca pe un demers politic. Și am mers la Moscova cu acest demers politic pentru normalitate în această perioadă atât de tensionată” (idem, min. 28.42-29.27).
Unde se putea prezenta un demers pentru normalitate decât la Moscova?! Acolo unde, ne spune regizorul, există măsuri de securitate, echipaje de poliție din 500 în 500 de metri, dar „care nu deranjează cu nimic ci, dimpotrivă, se crează sentimentul de confort” (idem, min. 30.49-30.54).
În acel loc confortabil care este Moscova – cea care bombardează Ucraina cu pace și care are o pace pe țeavă și pentru Republica Moldova –, regizorul a mers pentru a arăta agresiunile la care este supusă România: „noi am mers în Rusia cu un scop precis: acela de a duce un mesaj de pace… Pentru că fimul acesta vorbește onest despre o Românie agresată din exterior – nu numai din Occident, pentru că nu este un film cu o agendă antioccidentală, ci vorbește și de o agresiune și din Est – iar ei așa au privit-o. Ei au fost focusați pe chestiunea aceasta, că noi românii suntem anti-Rusia. Dar eu le-am explicat că nu mă interesează pe mine problemele nici din America, nici din Rusia, nici din Ucraina neapărat… Mă rog… pentru victimele de ambele părți ale frontului… Nu pot intra în logica aceasta că preocuparea noastră majoră, lozinca noastră națională este să susținem războiul din Ucraina” (idem, min. 42.03-43.24).
Să rezumăm: România este agresată de Occident și de Est, dar nu ne interesează războiul dintre cele două părți – deci, noi românii trebuie să nu sprijinim războiul din Ucraina. Vrem pace și singura variantă e pacea rusă. Vom vedea îndată cum.
Regizorii au câte un personaj în gura căruia pun ceva din convingerile lor. Regizorul și scenaristul Mega a vorbit în film îndeosebi prin gura primarului postcomunist, interpretat cu convingere de Dorel Vișan. Iată ce spune el, regizorul: „noi am primit o lume în care puteai trăi. Ceea ce oferim noi copiilor noștri e o lume în care nu se mai poate trăi cel puțin cu bucuria pe care am avut-o noi” (idem, min. 39.50-40.03). E lumea aceea ce și-a vândut lemnele și soba, lumea prin care, după cum ne spune Mega, ne-am rătăcit de vreo 20 de ani – cam de când am luat-o serios pe calea europeană.
Prin creatorul său, primarul a ieșit din film și a mers la Moscova pentru a opri ceasul decadenței României și chiar a Occidentului: „Eu am mers în Rusia să-i duc ceasul cu 21 de rubini lui Vladimir Putin. (…) Pentru că ceasul acesta pe care l-am folosit în film, pe care l-am luat cu mine… s-a stricat (…) Am zis că, dacă e stricat, e stricat ca lumea noastră, pentru că vorbeşte despre lume, despre Europa, despre România, trebuie să-l duc cuiva care să înţeleagă sensul acestui ceas şi să găsim o formulă să dăm ora exactă în societatea noastră. Iar acel cineva este preşedintele Rusiei” (idem, min. 44.03-46.21). Putin este cel ce urmează să repare ceasul stricat, „odată cu lumea” (idem, min. 51.05-51.08).
Fericit stricătorul de pace, că acela noul ceasornicar se va chema. Doar „russkiy mir” mai poate salva lumea. Lumea lui Mega, desigur.
Lumea noastră se întreabă de unde a venit finanțarea filmului, dată fiind prezența unor actori de talie mondială și privirile se îndreaptă spre locul de unde regizorul Mega așteaptă ora exactă. Și eu m-am întrebat de unde a venit noua finanțare ce i-a adus tânărului aspirant la teologie o surioară ce a ajuns procuror general în pat cu regizorul rus dar agresată de sărutul homosexual al reprezentantei UE. Poate știe „domnul Gușă”, despre care comicul regizor Mega ne asigură că „nu minte niciodată” (idem, min. 41.36). Oricum, conținutul filmului ne indică cine este comanditarul; dar, oricare ar fi el, „21 de rubini” nu face nici 30 de arginți.
Filmul se încheie cu celebra melodie „Mândruț gură dezmierdată”, interpretată de Grigore Leșe, care este un monolog al unei fete părăsite:
„Mândruț, gură dezmierdată,
Dragi ne-am fost noi lalolaltă.
Dragi ne-am fost și ne-om iubit,
Gură ră ne-o despărțât…”.
M-am întrebat ce caută această melodie atât de sensibilă la finalul unui asemenea film, ce se încheie cu imaginea procuroarei plângând pe umărul tatălui. Am găsit imediat cheia: este mesajul procuroarei către iubitul regizor rus, de care l-a despărțit sărutul bisexualei europene. Adică, cum ar veni: România + Rusia = love, lovită de UE.
Cred că-n acest film, ceasul nu a fost pierdut doar la „alba-neagra”. Dacă la început tatăl i-l oferă fiului ca ceas elvețian cu 21 de rubini (primit de la tatăl său, deci dintr-un timp mai îndepărtat), la final, când procuroarea i-l reașază la mână, acesta o întreabă doar unde l-a găsit, căci nu mai știa nimic de el. Dacă l-ar fi privit mai atent, poate că bolnavul ar fi văzut că pe ceasul său elvețian apăruse inscripția „Pobeda”. Și când vedem că obiectul cu pricina a ajuns la Putin, putem spune că am asistat la ultima operațiune din categoria „davai ceas!” Întrebarea este: pe arginți sau ca până adineaori?
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
