„De unde până unde sfinți? Noi eram niște draci împielițați și numele îl alesesem ca o autoironie, care să sublinieze ce ne poate pielea…”, își amintea Nicu Covaci despre debutul său în muzică în cadrul trupei Sfinții, împreună cu bunul său prieten Mony Bordeianu, plecat și el din această lume fix cu șase luni înainte.
Ei, „sfinții” din Timișoara, au fost printre primii ce au adus muzica rock în viețile tinerilor din România comunistă – live, nu la radio sau pe vinil. În 1962, în România s-au înființat 20 de trupe rock, iar ei au fost în acel prim val. Acești băieți ai cartierelor timișorene nu au rămas la nivelul cântărilor prin parc pentru a atrage fetele, ci au vrut ceva mai mult. Autodidacți (doar Nicu luase lecții de muzică), au pronit pe o cale ce avea să le definească existența. Începând să cânte melodiile trupelor la modă din Occident, au ajuns să se gândească la propriile lor producții. Mony a mers pe compoziții în stil occidental (beat în limba română), iar Nicu a venit cu prelucrări din folclor în manieră beat (prima fiind Bun e vinul ghiurghiuliu).
Titulatura trupei avea să le creeze probleme, fiind dați afară din cluburile studențești unde-și aveau concertele și publicul, fiind nevoiți să se orienteze spre cluburile muncitorești. Întâmplarea îi aduce față-n față cu tânărul activist Ion Iliescu, care le reproșează repertoriul și ținuta. Au urmat un articol de înfierare în Scânteia tineretului și presiuni pentru schimbarea numelui. „Hai să ne numim Phoenix. Ne renaștem”, propune Claudiu Rotaru. Astfel, în 1968, „sfinții” renasc în Phoenix și sub această titulatură vor merge la festivalul artei studențești de la Iași, unde vor cânta Nebunul cu ochii închiși, E dimineață în viața mea, Canarul, Vremuri, Bun îi vinu ghiurghiuliu și Pădure, pădure. Au luat toate premiile, inclusiv ale Radiodifuziunii și Electrecord, ca formație de beat. Însă cel mai mare premiu a fost întâlnirea cu cel ce-i va propulsa la nivel național: Cornel Chiriac.
Plecarea lui Mony în 1970 a fost o grea lovitură pentru trupă. Rămăsese un gol și aceeași problemă tehnică: „limba engleză se pretează pentru rock, limba italiană pentru operă și operetă, iar cea românească pentru folclor!”, după cum spunea Nicu. La nivelul trupei, Phoenix va renaște și în scurt timp va ajunge la ceea ce cu toții numesc „formula de aur”: cu el, Josef Kappl, Mircea Baniciu și Ovidiu Lipan, având doi textieri de excepție: Șerban Foarță și Andrei Ujică. Cât privește muzica, frecventând diverse stiluri (beat, rock psihedelic, hard rock și rock progresiv), ei au ajuns să producă etno rock, în care sunt prezente într-o formulă originală toate stilurile pe care ei le-au probat. Mărcile noii formule? Cei ce ne-au dat nume, Mugur de fluier și fabuloasele Cantafabule.
„Muzica noastră este modernă pentru că își are izvorul în muzica precreștină, în muzica folclorică de tradiție, dar este exprimată cu mijloacele și intensitatea artei moderne, cu cele mai noi realizări tehnice și cu forța și energia de care suntem capabili. Toate acestea o fac la fel de contemporană ca și hard-rock-ul ori heavy metal”, avea să spună Nicu mai târziu.
Plecarea lui Nicu, în octombrie 1976, avea să fie preambulul fugii în Occident, organizată tot de el, a lui Kappl și Lipan (în 1977), cărora li s-au alăturat Mony, venit special din America. O perioadă au cântat împreună, însă au urmat inadaptarea și certurile ce vor duce la despărțirea lor. Vor reveni în România pe rând, după căderea regimului comunist.
În lipsa lor, muzica le-a fost trecută la index, fericiți fiind cei ce aveau discuri sau benzi magnetice cu Phoenix. Chiar dacă mass media comuniste blocau difuzarea muzicii Phoenix, din memoria colectivă trupa nu a dispărut. Iar încă o piedică împotriva uitării trupei a fost prezența publică în acea perioadă a lui Mircea Baniciu, care a avut o strălucită carieră muzicală individuală. Orice apariție a sa era comentată în public cu formule precum „cel de la Phoenix” sau „fostul solist de la Phoenix”.
Lider de necontestat al trupei, de la Sfinții la Phoenix, Nicu Covaci a fost cel ce i-a trasat linia artistică, lucrând pentru aceasta în tandem cu Josef Kappl. S-a spus adesea despre Phoenix că este Batles-ul României; continuând metafora, cuplul artistic Covaci-Kappl a fost „cuplul Lennon-McCartney” al trupei. Forța lui Covaci a fost completată de profesionalismul și sensibilitatea lui Kappl.
Îmi amintesc un episod: 1991, primul concert al trupei la Iași, pe stadion, după revenirea în țară. După deschiderea făcută de Mircea Florian, intră Nicu Covaci și, cu vocea lui gravă, salută audiența, prezintă trupa „în cea mai bună formă”, după care interpretează piesa de deschidere, acea combinație de Sârba în căruță, Ciocârlia și Rapsodia română. Aplauze și ovații, atmosferă încinsă de concert rock, după care Nicu spune: „acum, aș vrea să ascultăm în liniște o piesă la care eu țin mult și care mă definește”. S-a făcut liniște și Phoenix a cântat Mugur de fluier. Din ce ascultasem eu până atunci, m-aș fi așteptat să spună despre Strunga sau despre Negru Vodă că-l reprezintă, pentru că sunt piese pline de forță, așa cum părea și era el. Dar… Mugur de fluier.
Nicu Covaci a fost omul căruia, vorba poetului, nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Copil rebel, ce a încasat-o pentru asta, adolescent și mai rebel, fondator de trupă rock, mare creator de muzică rock, aplaudat pe scenă și mereu în conflict cu autoritățile, om plin de bani câteva zile și sărac alte câteva, înconjurat de prieteni și adesea în conflict cu ei, emigrant, organizator de fugă din țară asumându-și un risc maxim ș.a.m.d. În această viață dusă între agonie și extaz, ce pare a fi plină de rupturi și incoerentă, pregnantă rămâne linia clară, coerența vieții sale: Phoenix. Până la capăt, până când pasărea Calandrinon s-a dovedit neputincioasă în a-l lecui.
Unii sfinți sunt canonizați prin procedee instituționale. „Sfântu’” Nicu al Phoenixului nu are nevoie de asemenea proceduri, pentru că el a devenit canonic în timpul vieții; Phoenixul lui și al celor „i-au dat nume”, al celor ce i-au dat aripi, este canonic în rockul românesc. Dragi făcători de sfinți, v-ați bătut pentru înhumare precum calicii pe ceaunul gol, pentru că „Sfântu’” Nicu al Phoenixului a ars până a-l afla voi. Așa cum și-a dorit el.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
