Deși pot părea plictisitoare, scurtele incursiuni prin istorie sunt mereu utile în evaluarea prezentului. Este și cazul vulnerabilității UE în condițiile abandonării de către actuala administrație de la Washington a principiilor ce au definit occindentalismul postbelic.
Pe 9 mai 2025 se vor împlini 75 de ani de la propunerea de către Robert Schuman, în urma insistențelor lui Jean Monnet, a creerii Comunității Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). După cum a spus atunci Jean Monnet (autorul proiectului, inspirat de funcționalismul pragmatist teoretizat de David Mitrany), „Comunitatea noastră nu este o asociaţie a producătorilor de cărbune şi oţel. Ea este începutul Europei”. Și a avut dreptate. Comunitatea venea să elimine disputa istorică dintre Franța și Germania pe tema resurselor naturale. Tratatul s-a semnat în 1952, iar în 1957 avea să se semneze tratatul privind înființarea Comunității Economice Europene (CEE). Celor două comunități li s-a adăugat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Aceste trei comunități au fost pilonii pe care s-a construit Uniunea Europeană.
Succesul celor trei Comunități au făcut să treacă în uitare un eșec petrecut în toamna anului 1950: crearea Comunității Europene a Apărării (CEA). Aceasta venea ca soluție la amenințările asupra Europei: armata sovietică și dorința SUA de a reînarma Germania pentru a contracara armata sovietică dar fără garanția că aceasta nu se va antrena într-un nou proiect totalitar, de această dată sub steagul roșu. În acea atmosferă, a mai apărut o problemă: declanșarea războiului din Coreea (în iunie 1950), cea însemna că pentru SUA securitatea Europei devenea un subiect secundar.
În acel context, în care entuziasmul față de crearea CECO încă nu se stinsese, pe 24 octombrie 1950, premierul francez René Pleven a propus o soluţie de compromis între dorinţa SUA de a reînarma Germania şi rezistenţa Franţei la acest capitol: înfiinţarea CEA după modelul CECO, ce însemna înfiinţarea unei forţe de de apărare europeană complet integrată, subordonată unui ministru al apărării. Nimic în afara NATO. S-a lucrat la proiect dar, pe 30 august 1954, dreapta gaullistă a repsins proiectul, pentru că „glorioasa armată franceză” nu accepta să aibă un comandament european.
În 1952, la plecarea din funcția de comandant al trupelor NATO, Eisenhower a spus: „Europa trebuie, în totalitatea ei, să-şi asigure, în cele din urmă, propria ei securitate. SUA poate participa şi, prin capacităţile sale psihologice, intelectuale şi de conducere, precum şi materiale, să contribuie la producerea de arme, organizarea de unităţi şi creşterea încrederii, care să ajute Europa în a-şi soluţiona problemele. Pe termen lung nu va fi posibil şi, în mod cert, nici nu ar fi de dorit ca Europa să rămână un teritoriu sub ocupaţie, apărat de legiuni aduse din străinătate, ceva de maniera în care teritoriile de sub ocupaţia Romei au încercat, fără succes, să-şi asigure securitatea, cu multe sute de ani în urmă”.
Eisenhower avea să fie contrazis, pentru că de peste șapte decenii Europa (desemnez prin acest nume statele din Comunitățile Europene și apoi din UE) și-a asigurat securitatea tocmai prin prezența „legiunilor aduse din străinătate”. Este, totuși, un termen destul de lung, iar disputa dintre europeni și americani pe marginea costurilor apărării s-a derulat în toată această perioadă.
Căderea blocului comunist, cu desființarea Tratatului de la Varșovia (apărut ca reacție la NATO), a însemnat și reorganizarea NATO. S-a discutat atunci în țările din CEE, la instigarea „pacifiștilor” Kremlinului, despre faptul că și SUA ar trebui să-și retragă trupele din Europa, dar să lase tehnica militară. „Vă convine arsenalul, suportați și trupele”, a venit replica de peste Atlantic. În anii ’90, Mitterand, Kohl și Theatcher discutau despre posibilitatea constituirii unei armate europene, despre Eurocorps, în cadrul NATO. Nu s-a întâmplat nimic, chestiunea apărării rămânând în UE la nivelul cooperării politice instituționalizate.
Din păcate, europenii au tratat cu indiferență solicitările americanilor de a investi în propria securitate, mizând pe faptul că, pentru americani, acesta e un bussines: „Ce-or să facă cu complexul lor militar industrial? Securitatea noastră este o problemă economică a lor”. De aceea, la apelurile repetate de la Washington de respectare a Tratatului cu privire la contribuția pentru apărarea comună, europenii nu au avut o reacție adecvată.
Europenii au mizat pe faptul că mereu la Casa Albă va fi un lider rezonabil care va respecta misiunea pe care și-au asumat-o Statele Unite, de garant al securității Europei și al aplicării principiilor dreptului internațional. Odată cu a doua venire a lui Trump la Casa Albă, nu se mai poate miza pe așa ceva, pentru că el acționează în politică așa cum știe și cum poate: ca om de afaceri. Îmi dai, îți dau. Nu-l interesează pe el principii, democratizare, capital simbolic. El și echipa lui se comportă ca niște comersanți cinici, ce fac afaceri și cu dracul dacă ies bani, fapt ce-l scoate pe Putin din impas și aruncă UE într-o criză de securitate foarte gravă. „Vreți securitate? Atâta face: vreau resursele minerale ale Ucrainei, aia, aia, aia! Nu mai pot eu de principii! Pe Putin îl admir, vreau să fiu ca el dar mă încurcă Constituția. Și aproape că nici aceasta, pentru că, după cum a spus înaintașul meu Nepoleon, «cine își salvează țara nu încalcă legea»”.
Uniunea Europeană a mai trecut prin crize și de fiecare dată a reușit să găsească soluții: și la criza dolarului, și la criza petrolului, și la criza economică, și-n pandemie. Proteica UE, ce pare, după expresia unui britanic hâtru, „o găină fără cap”, a reușit mereu să se trezească din pumni.
Factorul de frânare a procesului de integrare europeană a fost interguvernamentalismul. Disputa s-a dus mereu între curentul federalist și cel internaționalist, federalismul fiind reprezentat de Comisie (un organism conceput ca guvern al UE) și Consiliu (instituție interguvernamentală ce încă deține puterea pe care ar trebui s-o aibă Comisia). Însă, ochii europenilor sunt mereu ațintiți spre Comisie, când, în fond, mecanismul decizional este îngreunat de Consiliu, instituție în care se confruntă suveranitățile statelor membre. Cine nu crede, poate comnsulta mecanismele de legiferare și va constata cât de prezent este Consiliul în traseul unui act legislativ de la stadiu de propunere la cel de document adoptat în Parlamentul European. Slăbiciunea UE și ritmul greoi al deciziilor nu vine de la Comisie, ci din posibilitatea blocării oricărei decizii în Consiliu, acolo unde intră în coliziune suveranitățile statelor membre.
Faptul că nu avem astăzi Uniunea Statelor Europene pe modelul Statelor Unite ale Americii este cauzat de persistența interguvernamentalismului în procesul decizional al UE. Cei care acuză UE de slăbiciune sunt tocmai cei ce n-o vor puternică într-un federalism funcțional. Pe această reminiscență naționalistă înfloresc suveranismele europene.
Susținătorii suveranismelor de astăzi nu înțeleg un fapt simplu: nu este suficient să treci în constituție faptul că ești suveran dacă situația ta politică, economică și militară nu-ți permite să o exerciți. Statele membre au cedat din suveranitate prin tratatele de aderare, iar în schimb primesc garanția că suveranitatea rămasă poate fi exercitată, scopul ei fiind maximizarea libertății, securității și prosperității cetățenilor. Numai că naționalismul statelor membre sabotează puterea UE. Imaginați-vă că în SUA orice stat membru ar fi avut drept de veto în politica de apărare. Mai deveneau SUA putere militară mondială?
Dacă în 1950 Europa era în refacerea de după război, când se punea acut problema resurselor, acum este o comunitate de state cu forță economică. Toată propaganda rusă vorbește de puterile mondiale SUA, Rusia și China, dar puțini se uită pe statistici să vadă că PIB-ul Rusiei este cu mult sub cel al Italiei. Să-l mai comparăm cu cel al UE? În tot acest timp, Uniunii i se arată doar vulnerabilitățile. Dar cea mai mare vulnerabilitate este una consfințită prin tratate: interguvernamentalismul, ce o împiedică să fie o federație care să se așeze la masa globală a negocierilor.
Până de curând, Rusia a încurajat suveranismele europene și a făcut-o subtil, să nu lase urme; astăzi, SUA încurajează partidele extremiste și suveraniste pe față, cu salutul lui Hitler la vedere. Atitudinea lui Trump este de-a dreptul insultătoare, mesajul fiind „discut eu cu omul de la Kremlin despre Ucraina (de fapt, despre Europa), căci voi nu contați”.
„Am eliberat Europa de fascism!”, s-au lăudat liderii sovietici și ruși de la Stalin încoace; doar de comunism nu au putut-o salva – și de putinism. „Am salvat lumea de progresism”, se laudă Trump; doar de trumpism nu o poate salva – și de putinism. Așa au înțeles ei: te salvează de un rău pentru a-l impune pe al lor.
Ce-i lipsește UE să scoată de la naftalină proiectul Comunității Europene a Apărării? Acum are o istorie a cooperării militare în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare; deci, sub aspectul acomodării armatelor în operațiuni comune nu ar fi probleme insurmontabile. Și are și resursele necesare asigurării securității. Îi lipsește voința politică generată de incapacitatea de a rupe cu naționalismul insituțional prin care-și refuză o strategie de apărare unică și eficientă. De aceea, cei doi despoți au decis să vorbească despre ea fără ea. Administrația SUA a început să vorbească limba „Imperiului răului”.
„Ce număr formez pentru Europa?”, se întreba ironic Kissinger. Întrebarea este de o dramatică actualitate. Rezistența de natură ideologică pentru realizarea Statelor Unite ale Europei poate fi învinsă de frica de imperialismele între care se află în prezent UE, odată cu abandonarea de către SUA a principiilor de drept în relațiile internaționale.
Faptul că Trump a deschis multe fronturi deodată poate fi o cauză a încheierii mandatului înainte de termen. Nu are urechi pentru câte gloanțe simbolice, instituționale și reale pornesc spre el. Dar, indiferent de traseul său, problema UE rămâne aceeași: lipsa unei armate proprii, cu doctrină proprie, în cadrul NATO, sub umbrela nucleară americană.
Din actuala criză, se poate naște mereu ratata Comunitate Europeană a Apărării. Ar fi un prilej ca, pe 9 mai 2025, la împlinirea a 75 de ani de la lansarea primului proiect al Europei unite, să anunțe înființarea acesteia. Dacă nu, pe 9 mai, pe Euronews se va transmite doar parada de la Moscova, în care Putin și Trump vor rânji peste o Europă a statelor suverane îngenuncheate.
Sorin Bocancea este profesor și Rector al Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: „Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană” (2004), „Cetatea lui Platon” (2010), „Noi și postcomunismul” (2012) și „Trei decenii de învățământ superior privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași” (2021). A coordonat 12 volume colective (dintre care 4 în colaborare) și a realizat alte 5 în coautorat. A publicat peste 60 de articole științifice în reviste și în volume colective.
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
