CLUBUL DE CARTE. Din ciclul: istoria se repetă? Cominternul – rețea de spionaj și terorism în Occident, în slujba NKVD  

Utopiile criminale ale secolului XX continuă să fascineze, să iradieze, dar produc efecte dezastruoase și în prezent. Punerea în context deschide ochii, cel puțin pentru o înțelegere necesară a lumii în care trăiești. Această foame de înțelegere a contextului istoric o pun, probabil, pe seama unei biografii personale, am trăit în comunism și știu câte parale face, dar și a felului în care descoperi că de fapt utopiile politice continuă să fascineze.

Trecând prin documentarea istorică a secolului XX, și în special a comunismului, te frapează limbajul spălării pe creier, o formă mistică de exprimare și de raportare a individului, prins într-o mașinărie de război/spionaj care funcționa între obediență și execuție sumară. O mistică revoluționară, o adevărată religie a comunismului, fără milă pentru supuși.

Dincolo de religia revoluției comunismului, ca singură și ultimă formă de organizare social-politică, descoperi că spălarea pe creier a individului era de fapt o înregimentare într-o vastă rețea de spionaj și terorism pe care URSS și-a construit-o cu multă știință, multă teroare, crimă și glonțe în capul celor care dădeau semne de nesupunere.

Dincolo de vălul discursurilor publice care fluturau binele și bunăstarea oamenilor muncii, ale tuturor popoarelor, distrugere lumii vechi și un paradis al comunismului, Cominterul nu era decât o agenție de spionaj și terorism în strânsă legătură cu Kremlinul, direct în subordinea GPU, a NKVD, a generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin.

Hotel Lux. Partidele frățești în slujba Internationalei comuniste, Arkadi Vaksberg, 1998, editura Humanitas

Scrisă de Arkadi Vaksberg în 1993, publicată de editura Humanitas în 1998, nereditată de atunci și de găsit doar în anticariate, cartea dezvrăjește această poveste romantică despre Comintern și comuniștii europeni care luptau pentru binele popoarelor.

Autorul arată, folosind documente oficiale, cum că ceea ce romantic era denumit ”revoluționar de profesie” era de fapt un revoluționar aflat în solda Cominternului/NKVD, cu salariu lunar, pentru a spiona, sabota și comite acte de terorism în țarile de origine, fie că vorbim de Franța, Germania, Anglia și de oriunde. Partidele frățești, mai precis, partidele comuniste europene, erau parte a unei vaste rețele de spionaj și terorism.

Vaksberg scrie ”chiar de la începutul existenței sale, Cominternul a căutat să recruteze comuniști străini care întruneau două condiții esențiale: o fidelitate absolută, cu adevărat slugarnică, față de Centru (adică față de Moscova) și dorința de a executa orice misiune considerată indispensabilă pentru <<eliberarea proletariatului de sub jugul capitalismului>> potrivit unui singur principiu: Scopul scuză mijloacele. Odată numiți agenți ai Cominternului, acești oameni deveneau automat colaboratori ai secției externe a GPU – NKVD”.

Autorul mai arată că vasta rețea de spionaj era alimentată de Moscova cu arsenalul de obiecte necesare  – de la arme, la pașapoarte false, peruci și mustăți false, și orice document fals necesar acțiunilor subersive și teroriste.

Falsificarea documentelor a oircărei țări era una dintre misiunile secrete ale Cominternului. „Fabricarea de acte false pentru atentatele teroriste și pentru celelalte forme de activitate subversivă întreprinsă de rețelele Cominternului era considerată atât de importantă încât lucrau echipe de savanți experimentați sau de mare viitor, se suțineau teze de doctorat, se editau lucrări – toate purtând mențiunea strict confidențial”, scrie Arkadi Vaksberg. Acesta mai arată că locurile unde se fabricau toate acestea purtau nume conspirative precum Uzina nr.122, Institutul nr.301 sau Casa de Odihnă nr.1 etc.

De ce Hotel Lux? Am să citez textul de prezentare de pe coperta a 4-a. ”Scriitorul Arkadi Vaksberg – autorul unei faimoase biografii a lui Vișinski – a dat acestei extraordinare cărți-document numele celebrului hotel din Moscova în care primeau directive și uneori erau cazați colaboratorii Kominternului din afara URSS, mulți racolați încă din 1919 pentru cauza revoluției mondiale. Numărul acestor colaboraționiști, care fuseseră aleși cu grijă, exploatându-li-se cele mai intime amănunte biografice, a atins câteva mii.

Prin anii ’30, în fruntea plutonului se afla o figura mitică – bulgarul Gheorghi Dimitrov –, în umbra căreia Stalin a pus la punct o formidabilă rețea de control și distrugere, cu ramificații ce convergeau spre NKVD. În același pluton au intrat nu numai membri marcanți ai <<partidelor frățești>>, ci și scriitori cunoscți, nenumărați occidentali din țări prospere, cu solide tradiții democratice… Ce forțe obscure i-au impins pe toți acești oameni să devină agenți ai Internaționalei a III-a, să facă spionaj pentru Moscova, să organizeze sabotaje, să-și predea rudele sau prietenii unui sistem exterminator?

Ca să răspundă la această întrebare, Vaksberg s-a adâncit în arhivele, încă bine păzite, ale sistemului sovietic. Cercetările sale, la care s-au adăugat mărturii ale supraviețuitorilor, aruncă o lumină inedită asupra istoriei comunismului. Aceasta e recompusă din mici istorii de vieți omenești al căror bilanț, fie că a fost vorba de ucigași, nebuni sau idealiști naivi, s-a dovedit la fel de impur.”.

Aș mai spune doar că autorul își pune același tip întrebări retorice pe care le putem pune și astăzi. Arkadi Vaksberg întrebându-se ”ce halucinație diabolică îi determina să devină supuși ai imperiului comunist, ca apoi să își pună capul pe tipsie de argint și să îl ofere călăului? Și să facă spionaj împotriva propriilor țări, ca apoi să-și primească pedeapsa tocmai de la cei în simbria cărora se aflau?”, pentru că Marea Teroare a lui Stalin a măturat cominterniștii acuzați de troțkism și spionaj, executându-i pe bandă rulantă. Hotel Lux devenise un fel de haltă a morții.

Retoric astăzi, și păstrând proporțiile, întrebarea legată de rețeaua de spionaj cu care Putin a împânzit Occidentul și care nu are neparat baze ideologice, cât corupția. Fantasmele trecutului sunt la fel de puternice și astăzi. Dacă în trecut utopia comunistă se împletea cu fascinația pentru spionaj, mister, conspirativitate, conspirație, într-un secol XX care schimba paradigma, astăzi, pare asemănător, un alt secol care schimbă brutal paradigma, amestecând ca într-o centrifugă toate utopiile, angoasele și traumele.

Casa de pe chei, Iuri Trifonov, Editura Eminescu, 1989

Dacă Hotel Lux a fost cartierul general al cominterniștilor, devenid în timpul Marii Terorii halta morții, Casa de pe chei era o clădire cu 600 de apartamente unde trăiau membrii elitei sovietice și familiile acestora.

Un cartier general al intrigilor politice, într-o Moscovă în care toată lumea supraveghea pe toată lumea, iar denunțurile putea veni și din partea familiei. Un timp în care oricine putea fi ridicat în miezul noapții din casa lui, din patul lui și nu se mai întoarce niciodată între ai lui.

Totul era un front. Pentru context, de citit articolul scris de Vladimir Tismăneanu despre această clădire, și nu doar. ”Unii din chiriașii Casei erau vechi bolșevici cu merite formidabile în slujba cauzei încă de pe vremea luptei anti-țariste. Alții, precum Aleksandr Arosev, Valerian Osinski și Aleksandr Voronski, îl cunoscuseră pe Lenin personal și doreau să furnizeze trainice mărturii despre această experiență privilegiată. Și totuși, pentru Iosif Stalin, apostolul succesor al lui Lenin, aceasta era o inițiativă periculoasă și, prin urmare, deloc bine primită. Până la urmă, mulți dintre veterani luaseră parte la luptele fratricide ale anilor 1920 ca susținători reali ori pretinși ai rivalilor lui Stalin.

Iar alții, precum Osip Piatnițki, arestat și executat în timpul Marii Terori, erau exponenții unui internaționalism pe care Stalin și clica sa îl priveau drept nesăbuit și anacronic. (…) Casa de pe chei era cea mai mare clădire de apartamente din Europa și probabil din lume, concepută de arhitectul Boris Iofan și echipa sa la ordinele Politburo-ului, în fapt un stat în stat, cu ale sale rețele de comunicare, moravuri, amintiri, administrație, isprăvi culturale, cărți, filme și cântece favorite, ori chiar un teatru. A fost auto-centrată și auto-închisă într-un mod suprarealist.

Între 1932-1941, Casa (imortalizată în literatură de scriitorul Iuri Trifonov (1925–1981), fiu al unui proeminent bolșevic care trăise cu familia sa într-un apartament al acestui gigantic complex) a servit drept adăpost protector pentru membrii elitei de top sovietice și familiile acesteia.

Așa cum foarte bine arată Slezkine, etosul egalitar al ideologiei bolșevice, în fapt o pretenție ipocrită, nu a fost deloc transpus în standardele de viață luxoasă (după standarde sovietice și nu numai) ale micilor și marilor magnați. Aceștia s-au bucurat de spațiu privat (limitat, să fim onești) într-o țară unde apartamentele comunale constituiau regula.”

Casa de pe chei a devenit subiect de roman pentru Iuri Trifonov, în care descrie perfect atmosfera din aceea clădire, ca o radiografie istoric-romanescă a acelei perioade. De altfel, autorul a fost fiul unui proeminent bolșevic care a trăit cu familia sa în legendara casă. Romanul a mai apărut la editura Univers, în 1983. După 1989, nu a mai fost publicat.

În același registru:

Întuneric la amiază, de Arthur Koestler, editura Humanitas, 2022

Deși scris în germană, romanul Întuneric la amiază este cunoscut în lume prin versiunea în limba engleză. Astfel, el ocupă poziția a opta pe lista realizată de Modern Library a celor mai bune 100 de romane de limbă engleză ale secolului XX. Reeditat constant și tradus în peste 30 de limbi, Întuneric la amiază rămâne portretul ficțional inegalabil al coșmarului mașinii totalitare.

Fie că este citit ca jurnal de închisoare sau ca literatură, Întuneric la amiază este unul dintre romanele care pătrunde adânc în inima sistemului concentraționar comunist, aruncând o lumină crudă asupra mecanismelor sale infernale, menite să zdrobească trupuri, dar mai cu seamă conștiințe. Sub fardul generos al utopiei, se ascunde aproape fără excepție răul în cea mai pură formă a sa, și despre acesta depune mărturie romanul lui Arthur Koestler.

ARTHUR KOESTLER s-a născut la Budapesta în 1905. În tinerețe, după studii universitare la Viena (1922–1926) și trei ani petrecuți în Palestina, ajunge la Berlin, unde lucrează ca jurnalist și devine membru al Partidului Comunist din Germania (1932–1938). Participă la Războiul Civil din Spania de partea republicanilor, cade prizonier în 1937, dar este eliberat și se stabilește în Franța. După marea epurare stalinistă și procesele de trădare moscovite din anii treizeci, se dezice definitiv de comunism și publică, pentru scurtă vreme, un săptămânal antinazist și antisovietic.

În 1939 este arestat de poliția franceză și internat într-un lagăr de prizonieri, apoi se află în arest la domiciliu, dar reușește să fugă în sud, în momentul în care nemții ocupau Parisul, înrolându-se în Legiunea Străină Franceză, și, în sfârșit, să ajungă în Anglia, unde se va stabili definitiv.

Se va sinucide împreună cu ultima sa soție în 1983. Romanul Întuneric la amiază (Darkness at Noon; Humanitas, 2002, Humanitas Fiction, 2022) a fost publicat în decembrie 1940 în versiunea engleză făcută de prietena sa, sculptorița Daphne Hardy, după originalul german care s-a pierdut, și așa s-a impus în lume, fiind reeditat continuu. Singura copie a manuscrisului german a fost descoperită în 2015, iar în 2019 a apărut o nouă traducere în engleză care o urmează. 

Întuneric la amiază se numără printre primele zece cele mai bune romane de limbă engleză ale secolului XX, fiind tradus în peste 30 de limbi. În aceeași perioadă, Koestler publică romanele Gladiatorii (Gladiators, 1939; Humanitas, 2003) și Arrival and Departure (1943). Ultimul său roman politic este The Age of Longing (1951).

A scris numeroase eseuri, printre care se remarcă cele din volumele The Yogi and the Commissar and Other Essays (1945) și The God That Failed (1949), memorii ‒ Arrow in the Blue (1952) și The Invisible Writing (1954) ‒, iar în ultima parte a vieții, preocupat fiind de știință, creativitate, misticism și iudaism, a publicat The Lotus and the Robot (1960), The Act of Creation (1964), The Ghost in the Machine (1967), The Thirteenth Tribe (1976).

Cazul tovarășului Tulaev, de Victor Serge, Editura Corint, 2023

În traducerea remarcabilă a lui Doru Mareș, cu o prefață semnată de Susan Sontag, cel mai recent volum adăugat colecției Clasici ai literaturii de la Editura Corint – Cazul tovarășului Tulaev – constituie un veritabil eveniment editorial. În premieră tradus în română, autorul clasic Victor Serge a reprezentat el însuși o figură fascinantă, cu o poveste de viață ieșită din comun, care însă nu îi concurează nicicum valoroasa operă literară.

Roman unic și neconvențional, o bijuterie a literaturii clasice universale și o lectură fundamentală, Cazul tovarășului Tulaev (L’affaire Toulaév, 1942, publicat pentru prima oară, postum, în 1948) este construit pornind de la fapte istorice reale (asasinarea lui Serghei Kirov și epurările care au urmat în URSS în anii 1930), prozatorul întrebuințând însă tehnicile narative de roman noir.

Într-o noapte de iarnă moscovită, tovarășul Tulaev (personaj episodic, deși eponim), înalt oficial al Guvernului, o personalitate de temut a sistemului, care și-a făcut de-a lungul carierei nenumărați dușmani, este împușcat în plină stradă. Din acest moment, mecanismul este angrenat, vinovații sunt nu doar căutați, ci și inventați, iar tentaculele statului polițienesc se întind și asupra fidelilor din sistem, și asupra nevinovaților.

Deși Serge s‑a folosit de limba sa adoptivă, franceza, pentru a scrie, lucrarea constituie o zguduitoare frescă a celebrelor procese de la Moscova și a epurărilor staliniste, depășind, totodată, prin temele abordate, granițele geografice. Autorul reușește atât să redea portretul „marelui conducător” și aparatul birocratic din jurul acestuia, cât și să îi contureze, într-o excepțională frescă literară, pe cei care, curajoși sau lași, demni sau slabi, încă adorându-l pe „marele conducător” ori urându-l și urându-se, vor fi zdrobiți de anchete, mărturisind crime pe care nu le‑au comis. Abundând de umor negru, de imagini poetice și de sumbre descrieri, această scriere singulară reprezintă totodată o sondare a psihologiei terorii.

„[…] Victor Serge a reprezentat pentru mine un exemplu de contopire a două calități contrare: intransigența morală și intelectuală, pe de o parte, și toleranța, compasiunea, de cealaltă.” OCTAVIO PAZ

„Unul dintre cele mai valoroase romane pe care le-a dat literatura rusă în secolul al XX-lea…” THE GUARDIAN

„Geniul romanului [Cazul tovarășului Tulaev] este absolut evident, pe măsură ce acțiunea se întinde de-a lungul Europei anilor 1930, din gulaguri la Kremlin, Paris și Barcelona.” THE TIMES

„Cazul tovarășului Tulaev este un roman mult mai puțin convențional decât Întuneric la amiază și 1984 (…).” SUSAN SONTAG, „Nestins (Cazul lui Victor Serge)”, Prefață

„Tulaev e impregnată cu misticism; este o lucrare cu nostalgie cosmică, invocând parcă ideea că Serge recurge la însăși eternitatea universului în încercarea de a ocoli disperarea fără margini care se află chiar fața lui.” BOOKFORUM