Dansul impostorilor – cazul Raygun 

Să vorbim puțin despre impostură. E atotprezentă și are mai multe capete ca o turmă de hidre. Clasa politică românească e aproape exclusiv formată din impostori. Impostura e un mod de viață: e cu scurtături și cu lene și cu pile și cunoștințe, e ambiția de a ajunge în poziții pe care nu le meriți, și-apoi să te înconjuri de alți impostori asemenea ție, ca să nu faci notă discordantă. Păi nu? Dacă nucile devin element de decorațiune interioară, nu doar că nu le mai observăm ca elemente distinctive în perete, dar suntem tentați chiar să admirăm peretele astfel decorat. 

Și-am zis să urmărim un caz devenit viral, la finele Jocurilor Olimpice de la Paris, cel al break-dansatoarei australiene Rachel Gunn, supranumită (de ea însăși) Raygun. Pau-pau! Zapp-zapp! Voi arăta în cele ce urmează de ce cazul Raygun e un caz emblematic pentru impostură în toate avatarurile sale.

Puțin context:

E prima ediție a jocurilor olimpice în care breakdance-ul a fost inclus ca probă, intitulată: breaking… pentru că francezii vor să fie cool și trendy și să încurajeze cultura dă după blocurile gri, cu toate că n-are nicio legătură cu agonul olimpic, despre care am scris pe larg aici: Agon: spiritul competiției la greci față cu spiritul egalitar al vremurilor noastre – Media Quality. Fiecare țară participantă a făcut selecția așa cum a crezut de cuviință. 

Cum-necum, Rachel a ajuns să reprezinte Australia, a pășit pe podeaua de dans, s-a scălâmbăiat, a imitat niște marsupiale (aducând mai degrabă a animatoare la o petrecere de copii decât de un breakdancer) și a fost recompensată cu zero puncte la toate cele trei probe. În tribune, stupoare! Pe rețelele de socializare, glume fără număr, bășcălie până la refuz. Meme peste meme. Ies câteva oficialități australiene să-i ia apărarea. Se încinge atmosfera. Se strigă „misoginie și sexism”. Rachel dă și ea replica, toată plânsă: „îmi pare rău pentru valul acesta de ură împotriva mea. Eu mi-am dat toată silința!” Cam atât. 

Dar întrebarea care mi-a stârnit cu adevărat interesul (și nu doar mie) a fost: cum a ajuns doamna asta de 36 ani care în mod evident nu are prea multe în comun cu breakdance-ul să reprezinte o țară, ce-i drept, fără mare tradiție în acest sport (dacă-l putem numi așa)? Pentru că nu e greu să ne închipuim că în Australia există breakeri mai talentați, mai agili, mai ritmați, mai cum să zic… profi! Și într-adevăr, la o simplă căutare, descoperi că există cu duiumul. 

Mergând pe firul imposturii

Inițial s-a speculat că soțul lui Rachel, întâmplător și antrenorul ei, și-ar fi băgat coada în procesul de selecție. Că ar fi fost în juriu. Că Rachel însăși ar fi „aranjat” proba, ca totul să fie în favoarea ei. Pentru mulți români, un asemenea scenariu pare complet plauzibil. S-a descoperit însă că lucrurile nu stau așa. Dar… Realitatea, ca de-obicei, bate filmul.

E o poveste cu multe comitete și comiții, derutantă chiar și pentru noi, locuitorii Birocratomâniei: că breakingul a fost introdus oficial ca probă olimpică (la juniori) în 2018, că o asociație oficială de breaking se înființează în Australia de-abia în 2019 (Ausbreaking), care în colaborare cu DanceSport Australia a organizat procesul de preselecție pentru Paris 2024, urmând regulile Federației Internaționale de Dans Sportiv și având aprobarea Comitetului Internațional Olimpic, cu un juriu internațional.

Probă nouă, proces de selecție înjghebat pe ultima sută de metri, pe principiul „hai să trimitem și noi pe cineva”, și-așa se naște evenimentul (pompos denumit) Campionatele de Breaking Oceania, la care participă nu mai puțin de… 15 fete. Dar nici mai mult. Asta pentru toată zona Oceania, însemnând peste 45 de milioane de suflete. 15 competitoare, din care 14 mai slabe! ca Raygun. Cum de? Ei, aici e cheia dezlegării misterului, și pentru asta trebuie s-o cunoaștem mai îndeaproape pe Rachel. 

Rachel – academiciană de renume local

Sute, poate chiar mii de breakerițe mult mai talentate (și mai tinere) ca Rachel Gunn n-au avut ocazia să-și pună talentul în valoare la JO din Paris pentru că nu au ajuns să participe la de-grabă-improvizatul campionat de care vorbeam mai sus. Dar dama noastră cum de-a ajuns acolo? Ei bine, Rachel Gunn este expertă în break-dancing. Nu practic, desigur, ci teoretic: e lector universitar și doctor în studii culturale, cu o teză intitulată (nu beți nimic ca să nu pufniți și să vă împroșcați ecranul) „Deteritorializarea de gen pe scena de breakdancing din Sidney: Experiența unei breakerițe într-o lume a breakerilor”. Când am aflat acest aspect mi s-a aprins brusc beculețul, s-au activat detectoarele de BS, și am început să înțeleg cu ce speță de impostor avem de-a face aici. 

Impostura academică: alma maică a tuturor imposturilor

Dintre toate, impostura academică mi se pare cea mai dizgrațioasă, căci oferă oportunitatea minților mediocre și împuținate să pozeze drept capete luminate și intangibile. Și dat fiind că în științele exacte e greu să mimezi genialitatea sau excelența, pentru că, vai!, experimentele pot fi replicate, în științele umaniste, impostura are mai mare trecere…

Dar ca impostor, tot e greu să răzbești cu atâtea repere strălucite în istoria disciplinelor consacrate, și cum numărul vanitoșilor în căutare de glorie academică și titluri sforăitoare e în creștere, o anumită parte a intelighenției s-a văzut nevoită să introducă în universități discipline precum „studii de gen” sau „teoria critică a raselor”, sau „teoria intersecționalității” și alte asemenea abominații care parazitează sfera academică de ani buni, producând o maculatură greu de citit și lipsită de valoare științifică sau utilitate practică. De ce lipsite de valoare? Pentru că încalcă regulile de bază ale cercetării academice pornind de la axiome ideologice, nu științifice (sau faptice). 

Cu alte cuvinte, se pornește de la o concluzie dinainte anunțată, de la o viziune fixă și dogmatică asupra lumii, ca mai apoi să se încerce potrivirea tuturor elementelor constitutive în acea viziune de ansamblu, asemenea unui puzzle. Ce nu corespunde imaginii de ansamblu e greșit a priori și se înlătură din „ecuație”. Astfel, cercetătorul devine un Procust care-și întinde victimele pe un pat ideologic. În Evul Mediu, teologii de la Sorbona făceau cercetare luând drept adevăr absolut Evangheliile și scrierile sfinților părinți. Dezbaterile, de altfel foarte animate și rafinate, se limitau exclusiv la universul zugrăvit de Sfânta Scriptură.

În zorii modernității, nenumărați ideologi și-au prezentat teoriile drept „științifice”, Marx fiind cel mai bun exemplu, dar și Arthur de Gobineau (teoria superiorității rasiale) sau Francis Galton (susținătorul ideii de eugenie). Istoria sângeroasă a secolului XX a demonstrat însă că nu era nimic științific acolo, ci numai dogmă.

Dar poate cel mai pilduitor caz de impostură academică este cel al cercetătorului sovietic Trofim Lîsenko, îndrăgit atât de Stalin cât și de Hrușciov, care s-a pretins expert în biologie și agronomie, a propus noi metode de cultivare a grânelor (iarovizarea, de pildă), care nu doar că nu au dat roade, dar au generat o foamete cu milioane de victime, s-a războit cu genetica modernă (burgheză, occidentală) și a provocat marginalizarea și persecutarea adevăraților oameni de știință, învinovățind în cele din urmă „plebea” reacționară de eșecul în practică al teoriilor sale. Istoria, însă, s-a răzbunat: știința geneticii, descoperirea ADN-ului și progresele demonstrabile făcute de oamenii de știință vestici în acest domeniu precum și milioanele de morți rezultate în urmă aplicării teoriilor sale falimentare îl înscriu fără drept de apel în panteonul celor mai mari impostori ai umanității, și așa va fi ținut minte.

În cazul lui Rachel Gunn, impostura e mai greu de demascat, dat fiind că cercetarea sa nu are valențe practice și nu poate fi testată și infirmată, cum recomandă Karl Popper. E doar o ciorbă de cuvinte „ce din coadă au să sune”, vorba poetului, fără noimă, ce mimează stilul academic, dând impresia unui cititor neavizat că se află în fața unei lucrări de o profunzime insondabilă. Să luăm câteva exemple din scrierile Rahelei, într-o primă și inedită traducere românească: 

„În această lucrare analizez critic felul în care practicile masculiniste în breakdance oferă posibilitatea încălcării normelor de gen. Apelând la propria experiență feminină (…) teza pune în discuție felul în care breakdance-ul poate deveni un spațiu propice strămutării și deteritorializării genului, folosind uneltele autoetnografiei analitice…” sau:

„Queerizarea (*adică interpretare dintr-o perspectivă ce respinge categoriile tradiționale de gen și sexualitate) spațiului de dans problematizează toate performanțele corporale înțelese până recent prin gen. Ea dezvăluie că stilizarea corpului, precum și logica în baza căreia funcționează, sunt artificiale. Prin queerizarea spațiului de dans, articolul de față arată că toate confruntările [din breakdance] au capacitatea de a deconstrui, submina și demasca distincțiile hetero-patriarhale ierarhizate în cultura hip-hop, atrăgând atenția asupra arbitrariului interpretativ la care sunt supuse.” 

Aș putea continua cu citatele, dar ar fi cu-adevărat sadic din partea mea. Asemenea emanații ilizibile și lipsite de sens sunt, din păcate, tot mai întâlnite în mediul academic occidental, în special în cel anglo-saxon, și cu precădere în zona acestor discipline închipuite. Însă ele sunt înrădăcinate în teoriile postmoderniste (sau poststructuraliste) care au făcut ravagii în universități în anii ’60-’70, cu precădere în Franța. Poate cei mai importanți exponenți ai postmodernismului sunt Lyotard, Foucault și Derrida. Fără a avea pretenția la exhaustivitate, iată ideile care au pătruns adânc în mediul academic și cărora Rachel Gunn le e tributară.

Postmoderniștii refuză metanarativele și cred într-un relativism epistemic, în adevăruri specifice cultural (cu alte cuvinte, nu există Adevăr, ci adevăruri personale sau de grup). Preferă experiența trăită în dauna dovezilor empirice. Se opun științei, pe care o văd doar ca o altă metanarativă a „clasei dominante”. Indivizii sunt doar constructe culturale definite prin apartenența la un grup identitar aflat într-o ierarhie a puterii. Nu există criterii de excelență obiective sau imparțiale. Toate sunt constructe sociale, apanajul grupurilor privilegiate (dominante). Limbajul e dezbărat de context și independent de intenție (cu alte cuvinte, nu contează dacă tu lansezi o critică obiectivă – în mintea ta – dacă eu mă simt ofensat, experiența mea e singura relevantă). 

După cum putem observa, Rachel Gunn nu e câtuși de puțin originală în scrierile sale. Ea nu face decât să aplice această perspectivă deconstructivistă domeniului care o pasionează (break dance-ul). E ca un Midas postmodern, care destructurează tot ceea ce atinge. A nu se înțelege de-aici că filosofii pomeniți sunt niște impostori. Nicidecum. Scrierile lor sunt ceea ce Wittgenstein numea „jocuri lingvistice” și merită citite ca atare. Dar prin însăși natura lor, sunt antiștiințifice și autodistructive, și nu corespund metodelor consacrate ale cercetării academice.

Asta nu i-a împiedicat pe mulți să urmeze calea deschisă de poststructuraliști, cel mai probabil din lene. Căci, după cum bine știm, e mult mai ușor să distrugi decât să construiești, să vii cu ceva nou. S-au scris mii de disertații și teze de doctorat cu titluri la fel de alambicate și lipsite de noimă ca cel al distinsei Raygun. Autorii lor se citează și se periază reciproc, se umplu de distincții și sunt rezidenții de lux ai Castaliei academice, unde practică acest joc cu mărgele de sticlă pe banii plătitorilor de impozit și ai studenților. Îmbătată de atâta jargon academic și având această perspectivă deformată asupra realității, nu-i de mirare că Rachel Gunn declara fără pic de ironie că „sunt doctor în cultura dansului, ceea ce mă face, legal vorbind, bună la dans.” 

Trezirea la realitate și riposta 

Din păcate pentru Raygun, din fericire pentru normalitate (acest „construct” tot mai fragil), Jocurile Olimpice nu țin cont de interpretările pretins-docte ale impostorilor universitari. Acolo, criteriile de performanță sunt clare, iar munca pe brânci și sacrificiul reprezintă singura cale către izbândă și renume, sau kleos aphthiton, cum o numeau vechii greci. E una dintre ultimele redute ale meritocrației. Iar reprezentația lui Raygun, ce se dorea o încununare practică a cercetărilor teoretice, nu a convins pe nimeni și a supus-o unui ridicol fără margini. Trezirea la realitate a venit ca un tren ce spulberă în trecerea sa un amfiteatru de carton. 

Însă, după cum era de așteptat, alți impostori s-au ridicat imediat în apărarea ei. E firesc: se activează instinctul de apărare a turmei pe care îl vedem la antilopele gnu, de pildă, sau la bizoni. Cu toții susținători ai acestor discursuri goale de sens, ce maschează de fapt mediocritatea, lenea și lipsa de skilluri și talent, în frunte cu președinta comitetului olimpic australian și cu însuși premierul australian, Anthony Albanese. Tacticile de apărare ale impostorilor sunt de regulă două, după cum urmează:

1. Apelul la empatie: m-ai rănit la suflețel

Tot mai adesea în discursul politic occidental (și, din păcate, și în cel legal) critica ajunge să fie echivalată cu „ura” (am văzut și originile teoretice ale acestei confuzii). M-ai criticat? Ei bine, află că te faci vinovat de hate speech. Iată, am scos asul identitar din mâneca largă a hoodie-ului: „sunt femeie”, sau „sunt trans” sau sunt „queer”, sau sunt „negru” etc. și PUF!, ca prin magie, devin imun la critică. Astfel, nu surprinde pe nimeni că prima ripostă a impostorilor a fost să-i acuze pe critici de „sexism” și „misoginism”.

Și-n orice caz, criticile ne distrug încrederea în sine, ne deprimă. Curg multe, multe lacrimi. Trăim în epoca egoului exacerbat… (Generația Eu, Eu, Eu!, cum a botezat-o revista The Times, parafrazându-l pe Tom Wolfe). E despre cum m-am simțit EU. Părtașii la impostură care au apărat-o public pe Raygun tocmai pe asta au insistat: she gave a crack at it. Adică „a încercat și ea, domle’, ia mai lăsați-o în pace!” Important e că s-a simțit bine. Că s-a distrat.

Prea încruntată lumea la jocurile astea! Raygun însăși a declarat că „eu am încercat, mi-am dat toată silința, și m-am distrat în același timp!” Cum rămâne cu milioanele de oameni care te-au văzut scălâmbăindu-te? Datoria de a fi la înălțimea momentului, de a te adapta contextului, de a performa pentru milioanele de telespectatori, de a prezenta ceva de calitate… Despre astea, impostorii (în frunte cu Gunn) nu vorbesc. Și din nou, îmi vin în minte imagini din fața școlii, unde un număr tot mai mare de părinți își iau rămas bun de la copii, când îi aduc dimineața, cu „Distracție” sau „Să te distrezi!”… 

2. Apelul la hiper-intelectualizare (jargonul de care vorbeam) 

Se încearcă raționalizarea imposturii printr-un limbaj ermetic, dens, de nepătruns pentru o minte limpede. Nu mai vreau să expun pe nimeni la genul de jargon postmodernist pe care l-am prezentat mai sus, și prefer să povestesc o mică întâmplare din urmă cu ceva ani buni, când mă aflam alături de un amic artist, pe-atunci tânăr asistent universitar, în fața unei galerii de artă din Timișoara. Dinaintea noastră, o pictură înrămată constând din două dreptunghiuri suprapuse, unul roșu, celălalt albastru.

Eu zic „Hmm.” Amicul meu, ajuns între timp profesor respectat, se grăbește să-mi alunge scepticismul și lipsa de entuziasm. „Păi stai să vezi…” începe el, și continuă cu un discurs savant despre conceptul din spatele picturii, la care eu îl întrerup și spun: „bine, dar chestia asta putea s-o facă și un copil… și unul nu foarte talentat”.

„Ba nu!” se înfoaie dânsul, „pentru că…” și urmează alte explicații savante despre cum trebuie să frizezi geniul ca să ajungi la esențializarea conceptuală a lucrării. Și-așa am atins și subiectul imposturii în artă, care se ascunde și dânsa, cu multă prudență, în spatele acestor „conceptualizări” menite să mascheze lipsa de talent sau inspirație a artistului. Precizare: la fel ca în cazul filosofilor poststructuraliști, nu jocul conceptual e problema în sine („părintele” artei conceptuale, Marcel Duchamp, e un artist de geniu, e suficient să ne uităm doar la Nud coborând o scară), ci impostorii care se folosesc de această scurtătură pentru a-și aroga merite inexistente sau pentru a accede în poziții nemeritate. 

Revenind, Raygun asta este. Un artist-sportiv lipsit de talent, care nu-și merita locul în lotul australian la Jocurile Olimpice, dar cu multe concepte care te asaltează ca o gașcă de băiețași din spatele blocului: „Ce mă, nu ți-a plăcut cum dansează gagica?”, înarmată cu lanțurile, bâtele și boxurile jargonului pseudo-științific sau pseudo-academic. Iar tu, biet trecător, clachezi sub amenințarea de a primi un pumn zdravăn în freză, care să-ți lipească pe frunte etichete de care te temi (misogin, sexist, rasist etc.). Și-așa, impostura prosperă.

CON-cluzie

Scurtă, firește, căci articolul e mai lung ca un triatlon. Impostura apare în locuri unde lipsește transparența și dialogul, pentru că, în absența lor, dispar și reperele sau criteriile valorice necesare constituirii unor ierarhii bazate pe merit. Într-un asalt fără precedent, impostorii au ajuns să nege însăși ideea de merit. De prea multe ori, le merge. Din fericire, uneori li se înfundă, cum e și cazul Rachel Gunn. De data asta, am văzut că dacă minciuna are picioare scurte, impostura are două picioare stângi.