Naționalismul, iubita noastră ficțiune!

Fervoarea naționalistă cuprinde tot mai mulți politicieni, formatori de opinie și cetățeni de rând, în ultima perioadă. A pătruns puternic și pe rețelele de socializare. Aparent, tot mai mulți români vor să urmeze destinul unic al neamului lor, în afara structurilor suprastatale din care țara lor face parte. Cel mai vocal dintre acești indivizi gălăgioși făcea apel la „unitatea și demnitatea neamului” și la „neatârnarea” față de „Brucsel”.

Nimic nou aici. Comunismul nostru reformat în chip naționalist din anii ’70 și mai ales ’80 îi prezenta pe daci în aceeași manieră protocronistă. Nicolaescu&Popovici se mulțumiseră să antedateze visul unificării neamului la Mihai Viteazul („asta-i pohta ce-am pohtit-o”), adică pe la 1600. Filmul e, totuși, din 1972. Un deceniu mai târziu, Vitandis&Gheorghiu antedatează acest vis cu două mii de ani. Filmul Burebista (1980)e sufocat de mesaje naționaliste.

Cultura noastră este și astăzi impregnată de teme naționaliste, cel puțin la nivel declamativ. E veșnica bătaie cu pumnii-n pieptul în care bate-o inimă de român. Tot mai des folosit e termenul de „suveranism”, prin care se înțelege un soi de neatârnare de instituțiile și organizațiile democratice internaționale la care de bună voie (și prin referendum) ne-am raliat.

Un soi de jos labele, că noi suntem geniali și ne pricepem mai bine ca voi la toate. Senzația e că națiunea română e multimilenară și înțelepciunea ei, veșnică… încât adesea uităm că aceste idei sunt relativ nou apărute (relativ la scara istorică pe care ele însele o revendică) și că nu sunt nici pe departe singura modalitate de a reprezenta complexa realitate a interacțiunii umane.

Deci, ce e, domle’, cu naționalismul ăsta?

I. Tirania cadrului de interpretare

Să fie clar: nu discutăm dacă naționalismul e „bun” sau „rău”. Mai înainte de toate, este o ideologie, iar ideile în sine pot fi dezbătute la nesfârșit, și adesea nu se pretează unei analize simpliste, în sistem binar. Mi-a rămas întipărită în minte o vorbă a istoricului Timothy Snyder: „impulsul de a insista asupra faptului că aspectele complexe sunt doar o deghizare a unor aspecte simple a fost una dintre nenorocirile secolului XX”. Se practică, din nefericire, în continuare. La români, e susținută de-un loc comun în limbaj:

„Zi-o domle’ p-a dreaptă”. Sau „p-a stângă”, în funcție de orientarea politică. Ideologiile sunt complexe. Pentru a le înțelege, trebuie să ieșim din cadrul de interpretare favorabil sau defavorabil ideologiei în cauză și să acceptăm, asemenea marelui istoric Marc Bloch, validitatea mai multor cadre de interpretare în același timp. Să înțelegem. E ceea ce a încercat să facă (nu întotdeauna cu succes) Lucian Boia în câteva dintre scrierile sale, fiind prompt atacat de o bună parte din istoricii care au refuzat neutralitatea față de cadrele de interpretare. Și într-adevăr, e greu.

De ce e greu să facem acest exercițiu de neutralitate ideologică? Pentru că toate ideologiile ajunse în faza de dogmă conțin mecanisme de autoapărare, văzându-se veșnic amenințate de ideile care circulă în paralel. Acestea îl obligă pe simpatizant să înțeleagă orice idee exterioară dogmei din perspectiva propriei dogme.

Am zis simpatizant, deși mai corect ar fi să spunem „credincios”. Asta pentru că – și mulți teoreticieni politici și istorici au recunoscut acest fapt – ideologiile, odată dogmatizate, tind să împrumute hainele religiei. Ele oferă indivizilor o reprezentare totalizatoare a lumii, în care acesta își conturează identitatea, își descoperă un loc și, mai important, un sens în sânul comunității (raison d’etre dans la communauté). Desigur, orice religie își are preoții și profeții ei, iar naționalismul nu face excepție.

II. Comunități imaginare, comunități organice

Subliniez, în sânul unei comunități, pentru că majoritatea ideologiilor prescriu viața omului ca animal politic, nu ca individ solitar. În fapt, conceptul de individ solitar, care se percepe în opoziție cu „societatea”, este, și el, relativ nou, iar ideologiile moderne nu au făcut decât să genereze noi forme de tribalism, menite a le înlocui pe cele tradiționale.

Astfel, comunitatea restrânsă din cadrul societăților tradiționale, rurale, unde viața individului stă sub tutela familiei extinse, precum și vechile comunități religioase, lasă locul, într-un occident tot mai secular, celor două comunități care domină mapamondul de peste un secol: națiunea și „tribul consumatorilor” (expresia aparține lui Harari).

Ambele sunt comunități imaginare! Națiunea este comunitatea imaginară a statului, așa cum „tribul consumatorilor este comunitatea pieței”. De ce imaginare? Pentru că e imposibil ca milioanele de membri ai acestor comunități să se cunoască așa cum se cunoșteau, odinioară, membrii mai restrânselor comunități tradiționale.

Succesul speciei noastre pare să fi fost generat, mai presus de orice, de capacitatea de a ne coagula în comunități unite de același scop. Un argument bun în acest sens îl prezintă evoluția paralelă a sapienșilor și neanderthalienilor. Din câte ne putem da seama, ca individ, neandthertalianul era superior atât fizic cât și cerebral (dacă luăm în considerare volumul cutiei craniene) lui sapiens.

Cum se explică atunci extincția verilor noștri, în comparație cu succesul fulminant al speciei noastre? Se pare că neanderthalienii au rămas prizonierii tribului restrâns, ai relațiilor directe, bazate pe rudenie/coabitare care caracterizează societatea primatelor. Limita superioară a acestor comunități tribale pare să fie de 120-150 de membri. Prin antiteză, sapiens reușea să închege comunități războinice care numărau peste o mie de membri. O mie de indivizi care își coordonau acțiunile în jurul unui țel comun, oricare ar fi fost acesta: vânătoare, migrațiune, exterminarea unui trib de neanderthalieni.

Saltul fantastic în evoluția noastră, ca specie, îl reprezintă tocmai această capacitate de a ne coordona acțiunile cu indivizi în care, visceral vorbind, nu putem avea încredere: nu ne-am salutat, nu ne-am mirosit, nu ne-am atins, abia dacă ne-am văzut, toate instinctele mă îndeamnă să mă feresc de tine sau să fiu agresiv dacă te apropii de mine și, totuși, realizăm o acțiune comună. În fapt, această agresivitate față de necunoscut în comparație cu apropiat se poate ușor observa în diferența dintre felul în care oamenii interacționează și mai ales polemizează pe rețelele de socializare fața de viața „reală”.

Chiar și așa, o mie de sapienși încă mai pot reprezenta o comunitate organică, însă un milion? Zece milioane? Ce-i unește? Vreo afiliație de sânge? Sau rasială? Ideea de rasă a fost definitiv abandonată de știință, iar cea de „sânge” (astăzi, metaforă pentru ADN) arată că majoritatea indivizilor sunt într-atât de „amestecați” genetic, încât orice credință într-o afinitate genetică pură a unui popor, fundamental diferită de a altor popoare („un sânge-avem, români, și-o țară”, declama Mihai Viteazul în Mihai Viteazul) e o iluzie.

III. Ficțiunea bate realitatea

Și-atunci, ce-i unește? Mitul. Povestea. Narativa. Poartă diferite denumiri, în funcție de preferințele celor care au gândit și explicat aceste concepte, dar în esență ele reprezintă același lucru: ficțiunea care izbutește să convingă milioane de oameni că aparțin aceleiași comunități: că au același trecut, interese comune și, totodată, un viitor comun. Însă trebuie subliniat: ficțiune nu înseamnă minciună. Ficțiunile care stau la baza ideologiilor nu sunt decât cadre diferite de a reprezenta realitatea, iar atâta vreme cât oamenii cred în aceste ficțiuni, ele devin realitate prin acțiunile coordonate ale membrilor acestor comunități imaginare.

După cum bine observa Yuval Harari în Sapiens, banii sunt poate cea mai durabilă ficțiune din istoria umanității, cea care creează comunități monetare ce nu ar putea exista fără credința tuturor membrilor săi în această ficțiune: hârtiile sau monedele în sine n-ar valora nimic în absența ficțiunii (poveștii) lor. Ei bine, diferența dintre troc și comunitățile monetare este asemenea diferenței dintre comunitățile organice de primate care își miros reciproc excrețiile și comunitățile imaginare, ce reunesc zeci de milioane de membri, în care trăim azi.

Până la urmă, cel mai greu pentru un Georgescu, Simion, Șoșoacă sau oricare naționalist (chipurile) convins e să accepte că națiunea este, asemenea proletariatului sau a comunității credincioșilor musulmani (Umma), ca să dau câteva exemple, doar o ficțiune, o născocire umană împărtășită de mulți sapienși, fără avea o realitate de sine stătătoare, în afara cadrului fictiv.

De aici și derapajul (uneori inconștient al) majorității ideologiilor în zona mistico-religioasă. Marx inventa „materialismul dialectic” pentru a descrie forța externă ficțiunilor istorice propuse de el, forță ce ar guverna, aparent, cursul istoriei. Era mâna invizibilă a unui Dumnezeu nenumit care împingea de la spate evoluția relațiilor dintre membrii acestei specii… aceeași mână invizibilă care controla schimburile economice la Smith, sau cea care promitea venirea Reichului de o Mie de Ani al naziștilor.

Cred că în urma acestor observații ne este mult mai ușor să înțelegem naționalismul. Este, desigur, o ficțiune care își are originile în liberalismul revoluționar francez și american de la sfârșit de secol XVIII, cu precădere în scrierile lui Rousseau și ale lui Herder, preluată apoi de romanticii germani și împinsă spre formele sale extreme în Primul Război și cu precădere în perioada interbelică. Țelul ultim al comunităților imaginare reunite sub denumirea generică de „națiuni” sau „popoare” este suveranitatea. Ce constituie un popor/națiune e greu de spus, deși cel mai des invocați factori sunt, după cum am văzut, sângele, limba, sau credința.

Dezbaterea asupra elementelor definitorii ale națiunii nu mă privește, tocmai pentru că, după cum am arătat mai sus, este pur imaginară, postulând în chip eronat o diferență fundamentală între membrii diferitelor „națiuni”. Și totuși, națiunile există (indiferent de criteriile după care se stabilește această împărțire) atâta vreme cât oamenii (sau o masă critică de oameni) cred în ele.

La fel ca toate celelalte ficțiuni pe care, grație rolului lor în istorie, le numim ideologii, oferă o reprezentare imperfectă asupra lumii și a rolului individului în comunitate.

IV. Deci cum rămâne cu naționalismul?

Prin felul în care a influențat relațiile dintre indivizi în ultimii două sute de ani, naționalismul a avut o carieră prolifică. Fără această ficțiune, succesul (chiar și temporar) al armatelor napoleoniene nu ar fi existat. Fără naționalism, nu ar fi fost posibile mișcările de unificare națională care au dominat politica celei de-a doua jumătăți ale secolului XIX, și nici, vai! Primul Război Mondial, acel carnagiu colosal care atestă puterea la fel de colosală a acestei ficțiuni supra-tribale.

După cum spunea Kaizerul Wilhelm când armatele sale invadau Belgia: „nu știu de partide politice sau de confesiuni, știu doar de germani, și astfel, vă cer tuturor să vă dați mâna”. Ca atare, socialiștii germani au votat pentru credite de război, sfidând hotărârea Internaționalei Comuniste de a sabota efortul de război. Ficțiunea națională se dovedise mai puternică decât cea proletară.

Ne putem închipui forța acestei idei, dacă până și un filosof de limpezimea și subtilitatea lui Bertrand Russel – și un militant convins pentru pace – mărturisea, în primele săptămâni de război „Eram convins că războaiele sunt năpasta tiranilor asupra oamenilor de rând, dar iată-mă mistuit de flacăra patriotismului. Îmi doream înfrângerea Germaniei la fel de mult ca orice ofițer britanic. Dragostea pentru Anglia e probabil cel mai puternic sentiment care m-a încercat vreodată.”

Când, patru ani și milioane de morți mai târziu, Wilfred Owen îi îndemna pe conaționalii săi să nu accepte îndemnul „dulce et decorum est pro patria mori” (e nobil și frumos să-ți dai viața pentru patrie), el ataca tocmai această idee. La fel făcea și lordul Robert Cecil, atunci când critica fundamentul doctrinei de autodeterminare națională a lui Woodrow Wilson, seminal în deciziile Conferinței de Pace de la Paris.

Acuzându-l pe președintele american (și pe alții) că credea în naționalitate ca și cum ar fi vorba de o religie, el îi avertiza: „Eu nu cred că o pace europeană fundamentată exclusiv pe naționalitate, fără prevederi suplimentare, este de dorit, și nici susceptibilă de a fi benefică din toate punctele de vedere”. A avut dreptate.

Concluziune

A fost bun, a fost rău? (Este bun/rău?) Rămâne la latitudinea oricărui cititor să judece. Ca ideologie, naționalismul a făcut cam ceea ce au făcut și celelalte ideologii totalizante: a propovăduit o comunitate perfectă care transcende toate clivajele din rândurile sale; a indus fanatism ideologic și resentiment față de cei care se opun proiectului său; a consfințit tiranii ideologice bazate pe hybris ideologic (pentru a prelua o idee a lui Daniel Chirot).  Judecând însă strict din punct de vedere al eficienței însă, deci ca forță de coagulare a unor comunități strâns unite în jurul unui țel, pare să fie dintre cele mai de succes.

Pe de o parte, încercarea de a împărți indivizii în comunități imuabile, sacrosancte chiar, numite „națiuni”, a rezultat în milioane de morți, oprimarea minorităților naționale în noile state post-imperiale, dezrădăcinări, migrații forțate ș.a. Fără îndoială, răbojul naționalismului este unul sângeros.

Pe de altă parte, pare să fie o condiție inevitabilă a evoluției sociale a speciei noastre. Un trib tot mai numeros și mai prolific creează o reacție firească la triburile din jur: e inevitabil ca entitățile politice de mici dimensiuni să fie treptat înghițite de entități tot mai mari și, important, tot mai închegate, bine coordonate, centralizate, iar asta necesită la rândul său ficțiuni tot mai puternice: acesta pare să fi fost proiectul naționalismului, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și culminând în prima jumătate a secolului XX.

Ca ficțiune a statului, ne însoțește și astăzi, la nivel legal, birocratic și cultural. E embeduit, cum s-ar spune. Ca ideologie ajunsă la statutul de religie, se găsește în discursul (nu întotdeauna credibil) al unor formațiuni politice adesea extremiste, ce-și caută adepții în rândul celor în căutarea unei identități bazate mai degrabă pe „gloriosul trecut” (în contrast cu prezentul sinistru) decât pe un posibil „viitor glorios”, în vechea tradiție liberal-revoluționară, dar optimiști incurabili întâlnești pretutindeni.

Firește, asta presupune exacerbarea virtuților neamului (până la caricatură) în opoziție cu alte neamuri, concurente pe această piață, care, chiar dacă sunt mai civilizate și mai înstărite, au decăzut moral. La nivel global, naționalismul pare să fie depășit, pe alocuri, doar de mai pașnicul „trib al consumatorilor”, despre care posteritatea va scrie, fără îndoială, nenumărate tratate, neuitând, sper, să menționeze bătăliile date pe făină și hârtie igienică. Dusă e gloria de altădată.

Bibliografie selectivă:

Harari, Yuval Noah: Sapiens. New York, NY: Harper, 2015

Judt, Tony; Snyder, Timothy, Gânduri despre Secolul XX, Editura Litera, 2021

Mazower, Mark: Umbre peste Europa, Democratie si totalitarism in secolul XX, Editura Litera, 2018.

Merriman, John M. A History of Modern Europe: from the Renaissance to the Present. New York :W.W. Norton, 1996.

Tismăneanu, Vladimir, Diavolul în istorie, Editura Humanitas, 2013