Apariția dezvăluirilor despre comportamentul abuziv al profesorului universitar Alfred Bulai a deschis drum liber unor alte mărturii. Ținute sub lacăt decenii la rând. De frică. De rușine. De gândul că oricum nimeni nu va face nimic. Pentru că la SNSPA s-a vorbit mereu de un alt prădător sexual, care nu era Alfred Bulai. Unul care apărea foarte des pe posturile TV, dând lecții despre moralitate și democrație. Iar în minutele acelea, în care el apărea pe sticlă ca un reputat sociolog în gura căruia are un sens să te uiți, niște femei simțeau o puternică stare de greață. Foste studente sau femei care au vrut, la un moment dat, să lucreze în apropierea lui. Așa că închideau televizorul. Dar nu era suficient. Fiecare apariție publică a lui era pentru ele o retraumatizare. Iar poveștile lor rămâneau sub lacăt. N-a fost niciodată despre indiferență. A fost despre neputință.
Marius Pieleanu, căci despre el este vorba, e cunoscut din tinerețe ca fiind un mare cuceritor. În Teleorman, locul lui de proveniență, vechi cunoștințe își amintesc că i se spunea “Librărie” și că mereu a fost interesat de modul în care se ajunge ușor la femei. De fapt, de asta le spunea cunoștințelor lui din tinerețe că a și fi fost atras de sociologie, pentru că voia să învețe moduri de manipulare pentru a-și asigura bucurii trupești. Deși nu despre asta e sociologia, de fapt…
Și dacă ne raportăm la trecutul lui, nu putem ignora un dosar din 2012 în care era menționat drept client al bordelurilor de lux din București, cu precădere bordelul lui Efim Potval, zis Fima. La momentul acela, Pieleanu, împreună cu alți zeci de clienți ai lui Potval, era invitat la sediul DIICOT pentru a explica cum funcționa rețeaua de trafic de persoane. Dar asta n-a constituit pentru Școala Națională de Studii Politice și Administrative București un impediment să-l lase în continuare pe Marius Pieleanu să predea sociologia unor studente neajutorate, pe care, aparent, acesta le vâna cu frenezie.
Zeci de ani, la SNSPA, s-a vorbit despre comportamentul abuziv al lui Marius Pieleanu. De când ajungeai acolo, studentele din anii mai mari te avertizau să fii atentă. Să te acoperi până în gât, să adopți un stil mai masculin, să nu folosești machiaj, să nu ai o atitudine prea atrăgătoare, să nu te afirmi în fața lui Pieleanu. Ce s-ar fi întâmplat dacă mergeai pe drumul ales de tine, nu de folclorul universitar?
Ei bine, un scenariu care s-a tot petrecut în cazul celor care au ignorat folclorul universitar e acela în care Marius Pieleanu le condiționa succesul la examen și absolvirea facultății de întâlniri la ceas de seară în biroul lui din Povernei. Acolo se întâmplau niște lucruri despre care s-a tăcut mult timp. Despre ele veți putea citi astăzi, în acest material, pe care l-am documentat în numai câteva zile, imediat după ce publicația Snoop a reușit să scoată la lumină mărturii despre un alt prădător de la SNSPA, și anume Alfred Bulai.
Foste studente, acum femei în toată firea, care au tăcut cu anii, au decis să povestească abuzurile. Facem încă de la început precizarea că avem la cunoștință și cazuri mai grave decât cele pe care le veți putea citi aici, că am discutat cu victimele, dar, având în vedere gravitatea celor petrecute, acestea nu doresc să retrăiască experiențele în fața unor anchetatori și nici în fața publicului. Lucru pe care noi îl înțelegem pe deplin și le respectăm dorința.
Câteva femei, însă, și-au luat în aceste zile inima în dinți și au povestit pentru noi prin ce au trecut. Au povestit despre presiunea exercitată asupra lor, despre condiționarea rezultelor la examene de dorința de a se întâlni cu Marius Pieleanu, despre petreceri la sediul SNSPA din Povernei, unde se pregăteau orgii și se consuma alcool. Despre un portar care făcea rost de cameră la hotel, în caz de ceva. Și, nu în cele din urmă, despre faptul că toți știau…
“Tre’ să-ți văd și eu picioarele alea cumva!”
Facem de la început precizarea că am decis să nu expunem niciuna dintre victimele lui Marius Pieleanu. Unele dintre ele au discutat deja cu autoritățile, altele probabil o vor face ulterior. Dar noi ne dorim ca aceste foste studente să nu fie supuse judecății internetului, pentru că, oricum, retraumatizarea a fost o dovadă de curaj și bunăcredință suficient de mare. Așa că nu folosim în acest text numele lor complete.
Claudia a fost ceea ce astăzi numim “studentă eminentă”. A intrat la facultate cu 10, a prins bursă din primul an și a avut bursă până a terminat. Claudiei îi plăceau studiile de gen, voia să devină o femeie puternică, o femeie care schimbă destine, o femeie care face diferența. Exact ca Mihaela Miroiu, pe care și-a dorit-o mentor încă de la început. Între anii 1999 și 2003, când Claudia a fost studentă la SNSPA, lumea era altfel.
Hărțuirea stradală era perfect acceptabilă, femeile puteau fi atinse în autobuz și nu se alerta nimeni, puteau fi fluierate pe stradă și asta era o formă de confirmare a frumuseții personale. Iar profesorii puteau să fie cât de misogini doreau ei. De aceea, Claudia și-a dorit să urmeze cursurile unei facultăți care includea studii de gen, pentru a se bucura de pregătire academică echilibrată și concentrată pe non-discriminare și incluziune.
Și totul a mers bine în primii trei ani de facultate. Totul era în regulă, exact așa cum visase și își dorise ea. Coșmarul a început în ultimul an de facultate, când, într-o zi, s-a gândit că, pentru credite, ar putea urma un curs de Sociologia Devianței. Al lui Marius Pieleanu.
“Când eram în facultate, auzisem că are o firmă de detectivi particulari și mi s-a spus: “Ai grijă ce faci, că s-ar putea să te trezești cu arma la tâmplă!” Ăsta era nivelul! El oricum știe acum că eu am ieșit public și am o stare de nesiguranță și acum. De asta o să te rog să nu îmi folosești în articol numele complet, deși deja multă lume știe de intervenția mea în online pe tema asta.
Așadar, la un moment dat, am avut în anul IV de facultate de ales între niște opționale pentru credite. Și Marius Pieleanu avea un curs de sociologia devianței și am zis că pare ceva interesant de făcut. Nu mai știu cum, dar a început să mă sune de pe diferite telefoane din SNSPA.
Mă suna seara pe mobil. Numărul îl avea cel mai probabil de la secretariatul facultății, știu că aveam telefon mobil de foarte puțin timp la momentul acela. Și m-am trezit că mă sună să mă invite în oraș. L-am refuzat de vreo patru ori, cu diverse motive: că sunt cu prietenul meu, că nu se poate acum… Și de cele mai multe ori mi se părea că era beat. De fiecare dată salvam numărul, să știu să nu mai răspund, dar mă suna de pe alte numere mereu. La un moment dat mi-a zis: “Nu vrei să ieși cu mine? Păi cum e posibil așa ceva? Dar uite, măcar ai putea ca data viitoare când vii la curs, să vii cu fustă scurtă”. Și i-am zis că îmi pare rău, dar nu port fustă scurtă. Și mi-a zis: “Fă rost de una!”
În timpul cursului care a urmat s-a uitat la mine și a zis: “N-ai venit cu fustă scurtă, cum ți-am spus!” Erau colegii acolo. Și i-am repetat că nu am fustă scurtă și el a replicat: “Păcat! Tre’ să-ți văd și eu picioarele alea cumva!”
Repet, asta s-a întâmplat de față cu toți colegii. Am intrat în pământ de rușine. La acel curs el a anunțat că cine își face lucrările în timpul anului va pleca în examen de la nota 7. Eram super învățăcel acolo, eu am intrat cu bursă și am mers cu bursă în toți cei patru ani și am fost în primii zece din facultate. M-am dus la examen și aveam de tras un bilet.
Pe mine m-a chemat când au ieșit toți din sală și am tras subiectul: faptul social al lui Durkheim. I-am spus ce e faptul social și mi-a zis: “Domnișoară, e un fapt care se petrece, eu am solicitat la curs să știți pe dinanfară cursul cuvânt cu cuvânt, așa cum vi-l dictez eu! Îmi pare rău, nu vă pot trece! Aveți 2!”
M-a șocat asta. Și apoi a zis: “Sau știți cum facem? Vă mai dau o șansă, că așa sunt eu, un om bun: ieșiți afară, așteptați pe bancă și mai intrați o dată să trageți un bilet!”
Și apoi a ieșit foarte nervos pe hol și a strigat: “Acum vreau să intre doar băieții, cu ei am ce discuta, cu femeile n-ai ce vorbi!”
Și ăsta a fost un șoc, că eram într-o facultate cu studii de gen, iar eu mi-am făcut masterul în studii de gen. Și am așteptat pe hol, mai era o colegă acolo, care era în aceeași situație ca mine. Pentru că ea mi-a povestit că îi făcea aceleași chestii și era acolo, pe hol, din același motiv ca mine. Am rămas acolo, pentru că fără creditele alea nu intram în licență. Și am intrat iar și a zis: “Mă simt generos, uite, te las să spui subiectul pe care l-ai tras mai devreme”. Am turuit tot și el a zis: “Neah! Nesatisfăcător! Rămâne 2!”
Și a scris 2 în catalogul de examen. Am plecat plângând, gândindu-mă că pentru un curs opțional, unde trebuia să se pornească nota de la 7, sunt în situația de a nu intra în licență. Și mă tot gândeam ce să fac.”, povestește Claudia în exclusivitate pentru Investigatoria și Media Quality.
“N-am cum să te ajut mai mult!”
Exista, totuși, cineva în facultate de la care Claudia avea așteptări. Era “mama ei academică”, după cum își amintește și azi, pentru că mereu a privit-o ca pe un mentor. Cu atât mai mult cu cât acceptase să îi coordoneze lucrarea de licență și mai apoi masteratul și doctoratul. Și ca să umble pe străzi fără direcție, a sperat că mama ei academică o să o ajute. Așa a ajuns să vorbească cu Mihaela Miroiu despre asta. Prima dată. Căci avea să nu fie singura discuție pe această temă.
“Am sunat-o pe o fostă profesoară de-a mea, care fusese seminaristă la Mihaela Miroiu, o fată foarte mișto, cu care scrisesem o lucrare pe combaterea traficului de persoane. Și i-am zis să mă ajute, să îmi dea un sfat, că nu știu ce să fac. Și ea mi-a zis: “Du-te la Mihaela! Dincolo de faptul că sunt prieteni, n-are cum, cu background-ul ei feminist, să te lase așa, n-are cum!”
Eu oricum eram apropiată de Mihaela Miroiu, că îmi era coordonator de licență, vorbisem cu ea și de master. M-am înarmat cu mult curaj, m-am dus la ea, i-am povestit și mi-a spus: “Lasă-mă să vorbesc cu el!”
Am plecat de acolo și m-am dus să aștept într-o bombă de bar de lângă facultate cu o prietenă bună de-a mea. Și am așteptat verdictul să văd ce soluție găsește doamna Miroiu. La scurt timp mă văd din nou cu Mihaela Miroiu, care îmi spune: “Uite, am vorbit cu domnul profesor, trebuie să mergi să vorbești cu el, știi? N-am cum să mă bag în relația dintre voi doi, în relația dintre profesor și student nu mă pot băga!”
Și am rămas mască și i-am zis: “Doamnă, tocmai ne-ați predat că victima nu trebuie pusă niciodată față în față cu agresorul. Cum să fac asta?” Și a zis: “N-am cum să te ajut mai mult!”
Am luat-o pe prietena mea cu mine și am intrat la el în birou cu ea de mână. Pe el l-a bușit râsul când ne-a văzut și a zis: “Chiar credeai că sunt așa nemernic? Nu vreau să-ți stric tot viitorul, uite!”
Și îmi arată catalogul de examen, unde mă trecuse absentă. Și atunci a trebuit să găsesc o soluție, să-mi fac rost de credite, că nu puteam intra în licență altfel. Și m-am dus la Pârvulescu și l-am rugat să mă lase să dau examen la el. Lui i-am spus, dar foarte pe scurt, că am avut un incident cu Pieleanu și m-a trecut absent la curs, așa că am nevoie să dau examen la el. Și el a spus că dacă învăț materia, se poate. Și în două zile am învățat materia de an a lui Pârvulescu, ca să pot să îmi iau creditele. Dar problema nu s-a oprit aici.
Am făcut masterul pe studii de gen, că asta îmi doream și de fiecare dată când mergeam la master, intram repede în curtea facultății, de frică să nu mă întâlnesc cu Pieleanu. Nu mai mergeam la secretariat, nu mai făceam nimic. De fiecare dată când mă vedea, striga după mine. Și când se întâlnea cu oameni care mă cunoșteau le spuneau că sunt o proastă și o tâmpită, care i-a făcut tămbălău. Și oamenii mă sunau și să întrebau ce are cu mine.
La un moment dat, la ani după asta, mergeam pe stradă, treceam prin fața unei terase de la Universitate, și s-a ridicat în picioare și a început să urle: “Ce mai face, bă, partidul p…lii? Tot cu proaste ca tine?”
“E de încredere?”
Pe Claudia, Pieleanu a hărțuit-o ani la rând, chiar și după ce nu i-a mai fost profesor. Iar asta era greu de suportat. Și cum Claudia ajunsese să aibă niște funcții, nici nu era prea normal ca mereu să audă în ce termeni discută Marius Pieleanu despre ea cu oameni din aria ei de interes profesional. Așa că s-a întors la Mihaela Miroiu. Care, de data asta, a găsit un mod de a o ajuta. Dar nu chiar cel la care poate vă gândiți cu optimism. Altul. Mai românesc.
“Simțeam că nu mai pot… Pe vremea aia, eram consilier local deja și eram înscrisă și la doctorat, tot cu Mihaela Miroiu, pentru că admirația față de ea a fost mereu mai sus decât actul acela de a nu-mi lua partea. Abia acum am avut un declic, că ea n-a fost deloc ok.
Și iar m-am dus la ea și i-am spus ce face Pieleanu. Și i-am spus că dacă nu-l oprește cumva, eu ies public și spun tot ce știu. Și l-a chemat în birou pe Adrian Miroiu (soțul Mihaelei Miroiu). Și i-a spus povestea și i-a zis: “Trebuie să vorbești cu Marius, că nu e ok ce face!”
Și el, care mă știa de atâția ani, că mi-a fost profesor mereu, a zis: “Ea e de încredere?” Și Mihela Miroiu i-a spus: “Da!” Și i-a spus funcțiile mele. Adică fără funcții nu eram de încredere? Aș fi fost cantitate neglijabilă? Le era oare teamă că, având funcțiile alea, pot să mișc ceva? Și a zis: “Bine, o să vorbesc cu el. Consideră rezolvat!”
Din acel moment, Pieleanu nu a mai zis de mine nimic niciodată. Nu s-a mai întâmplat nimic. Mult timp după mi-a fost foarte frică să intru în curtea facultății și în clădire. După trei ani de școală doctorală am vrut să renunț, că nu mai eram ok. Și acum, când apare Pieleanu la televizor, toată familia mea știe că trebuie să schimbe postul, pentru că îmi vine să vomit. Și e o stare pe care nu o pot explica rațional.” – își amintește Claudia.
Dar despre comportamentul lui Pieleanu, auzise și ea încă dinainte de a i se întâmpla ceva.
“Înainte să mi se întâmple mie auzisem că se dă la studente, că face sex cu studentele în facultate. Chiar el se lăuda cu asta, că are o dependență de sex și un coleg mi-a zis într-o zi că Pieleanu s-a dus la el și i-a cerut să îi schimbe 50 de lei, că vrea să se ducă pe Mătăsari, la o m…e. Acum îmi dau seama de grozăvia situației. Și mai mult, era și o perioadă în care era ok să fii fluierată pe stradă și de cele mai multe ori era blamată victima. De aia mă uitam la Mihaela Miroiu ca la Dumnezeu, pentru că ne spunea că victima nu e vinovată, că nu contează dacă mergi și în fundul gol, că nu are nimeni voie să se ia de tine. Și tocmai ea… Și n-aș fi spus nimic, dacă n-aș fi văzut postarea ei. M-a bușit plânsul instant. Și după, ani la rândul, cât l-am văzut la TV ca mare sociolog, nu-mi venea să cred că el încă mai e acolo. Și mă tot învinovățeam că de ce n-am făcut mai mult. Dar ce puteam să fac? Și senzația întotdeauna a fost asta: că se știa.”
Zilele trecute, Mihaela Miroiu a postat pe o rețea de socializare un text în care spunea că n-a știut niciodată nimic despre comportamentul prădătorilor sexuali din SNSPA. Claudia a contrazis-o, amintindu-i situația de mai sus și Mihaela Miroiu a șters postarea. Ulterior, i-a scris Claudiei în privat.
“Mi-a scris după ce a șters postarea că nu a fost intenția ei să mă rănească și că nu își amintește exact contextul. I-am răspuns și i-am spus: “Știați și puteați face mai mult” Și ea răspuns: “Eu te înțeleg, știi că și eu am trecut de două ori prin ceva asemănător!” Și i-am zis: “Tocmai de aia! Cu mintea mea de femeie, acum n-aș tolera niciodată să fiu părtașă la așa o mizerie, să protejez jeguri de oameni și să las ca sute de fete să treacă prin ce am trecut eu, oricare ar fi consecințele!”
Ea îmi era mie un fel de mamă academică. Și faptul că ea a reacționat așa, în mintea mea de atunci, a fost legitimat Pieleanu. Și chestia asta, să negi și să spui că nu îți amintești contextul, e ceva… Și cred că în privat mi-a scris tot de teamă, că nu știe exact ce funcție mai am. Și asta o interesează.
Acum, am decis să vorbesc, ca să înceapă ceva, cum a început la Bulai. Ar fi minunat să mai iasă la lumină și alte victime, deși știu că asta înseamnă o retraumatizare. Și poate sunt unii care se întreabă de ce nu m-am dus la poliție. Nu aveam înregistrări, aveam un telefon cu butoane, și eram convinsă că aș fi fost luată peste picior, pentru că Pieleanu era privit ca un om puternic. Și mi s-a spus atunci că e protejatul Vlăscenilor, că n-am ce să-i fac, că are firmă de detectivi particulari și există posibilitatea să mă trezesc aruncată într-un portbagaj. Au fost multe nopți nedormite și multe nopți plânse și acum am retrăit stările alea cu ochii mei de femeie, nu de copil.” – a mai punctat Claudia.
“Ce naiba i-ai făcut lui Pieleanu, că nu mai încetează să-mi vorbească despre tine”
Diana a fost studentă la Științe Politice, la SNSPA, în perioada 2003 – 2007. La rândul ei, o studentă foarte pregătită și plină de ambiție, care voia să construiască pentru sine un drum bun în viață. Și punctul de plecare nu putea fi decât o facultate de top, așa cum era catalogată cea de științe politice de la SNSPA. Și Diana a auzit zvonurile dinainte de a i se întâmpla ceva nepotrivit, dar le-a ignorat. Era puțin probabil ca la importantul SNSPA să se petreacă astfel de lucruri sub ochii unor somități universitare. Așa că a avut încredere să se înscrie la o tabără gratuită de organizarea căreia se ocupa Marius Pieleanu. Așa a început totul.
“Dacă îmi aduc bine aminte, eram în anul II și o prietenă foarte bună, colegă de grupă, a venit cu ideea să mergem să ne înscriem la domnul Pieleanu, ca să putem fi eligibile pentru o tabără. Se organizau tabere gratuite, cheltuielile erau suportate de facultate și cum, la vremea respectivă, niciunul dintre noi nu stătea bine cu banii, am luat-o ca pe o oportunitate.
Mi s-a părut interesant că procesul de selecție era destul de serios, ca pentru o practică, nu înțelegeam de ce este așa, pentru că era o simplă tabără. Nici nu înțelegeam foarte clar ce criterii de eligibilitate sunt, dar, în fine, mi s-a solicitat depunerea unui CV. Am mers cu colega mea în biroul domnului Pieleanu, am depus CV-urile, a fost o discuție cordială, foarte scurtă. Eu am ieșit, a reținut-o pe colega mea încă două minute.
Ea a ieșit palidă și mi-a spus: “Mi-a pus o grămadă de întrebări despre tine și mie nu mi-e a bine cu acest subit interes. M-a întrebat cine ești, ce hram porți, de unde te cunosc, cu cine ești prietenă, ce cercuri frecventezi.”
M-am neliniștit puțin, dar mi-am zis că poate sunt doar zvonuri că ar fi în stare de ceva și am încercat să nu îmi fac probleme. Înainte de ce mi s-a întâmplat, era un folclor local care circula cu predilecție printre studente. Fetele își cam trasmiteau să aibă grijă cum se îmbracă, că nu e bine să te machiezi, să porți ținute care pot fi interpretate, să te acoperi cât mai mult la examene, altfel s-ar putea să îți periclitezi nota. Într-adevăr, auzisem despre asta, dar nu am luat în serios.
Așadar a întrebat-o pe colega mea despre mine. În decurs de câteva zile, nu multe, am primit un telefon direct de la domnul Pieleanu, care avea numărul meu din CV. Și domnul Pieleanu, foarte mieros, mi-a spus că are să-mi adreseze niște întrebări, că sunt niște lucruri de clarificat din CV-ul meu și dacă sunt drăguță să merg să discut cu dumnealui. Și i-am zis că sigur, voi veni zilele următoare să discutăm. Mi-a zis: “Nu, nu, nu! Aș vrea să vii acum!”
Și m-am uitat la ceas, țin minte exact că era 20.30. Și am avut așa o intuiție. Eram deja în oraș, țin minte și unde eram. Și i-am zis clar că nu mi se pare că e o oră potrivită și l-am refuzat. M-am dus, însă, a doua zi, gândindu-mă că e important să fac asta, că îmi doream să merg în tabără. Așa că m-am dus la el la birou în jurul orelor prânzului. Am bătut la ușă, semna niște documente cu secretara, căreia îi vorbea destul de nepoliticos. La un moment dat, a țipat la ea și i-a zis: “Hai, ieși mai repede afară, că am de discutat cu această domnișoară!”
A plecat secretara. Prietena mea, care mă însoțea din nou, mi-a spus că îmi dă 5 minute și, dacă nu ies în 5 minute, ea intră peste noi. Aveam o plasă de siguranță. N-a fost nevoie, că n-am stat mai mult de două, trei minute. Și discuția a fost lipsită de substanță. Mă întrebam ce caut acolo și mi-a spus că voia să îi confirm că vorbesc franceză la nivel avansat. Am mulțumit și am plecat, considerând discuția încheiată.
După alte câteva zile, mă abordează două colege, ambele lucrau neoficial la firma de sondaje sociologice a domnului Bulai, dar care era frecventată și de domnul Pieleanu. Și una dintre colege, vizibil speriată pentru mine, îmi spune: “Ce naiba i-ai făcut lui Pieleanu, că nu mai încetează să-mi vorbească despre tine, îmi spune tot felul de chestii. Și mi-a zis să îi spun arogantei ăleia că n-are nicio șansă s-o trec!”
Lucru care m-a agitat. Am fost absolut convinsă că mă pică și nu găseam niciun motiv material, pentru că discuțiile fuseseră banale, cu excepția faptului că nu m-am dus la el în birou la ora 20.30, când și-ar fi dorit. Nu făcusem nimic să îi deranjez autoritatea. Au fost mai multe ocazii, în care mi s-a transmis, prin intermediari, că am făcut cumva o crimă de lezmajestate. Până la examen nu l-am mai văzut decât în contexet oficiale. Eu am fost într-o panică totală, am citit toată biografia, eram traumatizată, nu mai ieșeam din casă, mi-am îngrijorat familia, care a știut ce se întâmplă.
M-a întrebat tata dacă am nevoie să intervină și eu i-am spus că nu, că mă descurc, pentru că dacă depun o reclamație, s-a terminat tot, eu nu mai termin facultatea. Dar îmi era foarte clar de la studenți din anii precedenți că uneori, la nervi, pica câte o grupă întreagă și mai ales pe fete. Prin urmare, era o temere îndreptățită. Vine examenul, la care m-am prezentat cu cearcăne adânci, cu părul prins în coadă, cu o pulover sărman cu intenția clară de a fi cât mai neatrăgătoare posibil. Era o grupă de aproximativ 30 de colegi.
A intrat în sală nervos și a spus că suntem o grupă foarte slabă și că ne va demonstra asta. Și a dat un citat, spunând că pune pariu că habar nu avem din cine este. Și era un citat banal din Rousseau. Și am ridicat mâna. Și prima dată a zis: “Nu dumneavoastră!” După care, văzând că nu mai ridică nimeni mâna, a fost nevoit să mă lase pe mine să spun. Și i-am spus că e banal, e Rousseau. Și m-a chemat cu carnetul, a trecut 10 în carnet și, la sfârșit, mi-a întins carnetul și, când am pus mâna pe el, ținea de carnet. Și a zis: “Ia spuneți, domnișoară, acum suntem bine?” Și mi-a făcut cu ochiul. Și am avut senzația aia de film prost și de certitudine că nu s-a întâmplat totul doar în mintea mea. Dar, vezi tu, foarte subtil. Fără ca eu să pot avea posibilitatea de a strânge dovezi materiale. Și gândește-te că eram încă în perioada de dinainte de aderarea la UE, realitatea era cu totul și cu totul alta, misoginismul era la cote pe care acum nu ni le mai imaginăm. Cât despre reacția doamnei Miroiu, eu înțeleg că atunci era un alt context. Dar acum, în loc să procedeze cum a procedat, ar fi putut să ofere o platformă studentelor care sigur ar fi ieșit în față, așa cum am ieșit și eu. Probabil s-a temut de consecințe sau poate are legătură cu faptul că ea însăși a fost victimă în alte situații. Dar putea să ofere această platformă victimelor și asta îi reproșez. Nu ai putut interveni, dar măcar nu mătura sub preș! Lasă să se vadă! Uneori realitatea este hâdă, dar suntem datori măcar s-o scoatem la iveală! De altfel, acesta este și motivul pentru care mi-am făcut astăzi curaj să vorbesc cu tine. Că poate pot face ceva pentru fetele astea. Altfel, în octombrie, va primi din nou carne de tun… ”
Zvonurile care sună la fel…
În SNSPA se vorbea constant despre faptul că Marius Pieleanu avea obiceiuri neortodoxe chiar în sediul facultății. Fie la el în birou, fie în alte locații din clădire în zona secretariatului, după terminarea programului. Fete din generații diferite povestesc aceleași lucruri, cu mici variațiuni.
Cătălina, o victimă a lui Alfred Bulai, își amintește că avea doi colegi care se ocupau, în beneficiul lui Marius Pieleanu, de a face rost de numerele de telefon ale fetelor care puteau fi interesante pentru el. Și de a aduce alcool în facultate.
“Da, în facultate, despre Pieleanu am auzit multe. Aveam doi colegi în an care se ocupau cu furnizarea de alcool și de numere de telefon al colegelor pentru Pieleanu. Dar de Pieleanu m-am ferit ca de dracu toată facultatea. Adică știam ce ar urma să se întâmple. La un moment dat am predat o lucrare, care i-a plăcut atât de mult, încât m-a chemat la el și nu m-am dus. M-am făcut că plouă și nu m-am dus. Pieleanu abuza pe orice fată care arăta super-bine și știu că băieții ăștia îi dădeau numere de telefon. Știu că el încerca cu disperare aproape cu oricine, spre deosebire de Bulai, a cărui strategie era alta și căuta fete foarte deștepte cu care să se poată juca.”
Și poveștile despre abuzuri în facultate sunt vii în mintea multora și astăzi. Iată ce își amintește Dorina:
“Da, una dintre prietenele mele din facultate a fost hărțuită de Pieleanu. O suna, îi făcea tot feluri de propuneri… Totusi ea nu era o tipă vulnerabilă… I-a spus tatălui ei, care a intervenit rapid – l-a sunat el pe Pieleanu și apoi a lasat-o în pace. Nu vă pot da numele ei, dar am încurajat-o să scrie la poliție zilele astea. Totodată, auzeam despre un fel de orgii făcute în cabinetul lui Pieleanu, organizate cu mai multe studente și seminariștii lui. Din ce auzisem, avea un fel de grup de băieți (seminariștii lui) care organizau astfel de „petreceri”. În SNSPA, în sediul din Povernei”.
“Petrecerea universitară”
Cu Maria am vorbit prima dată în urmă cu câteva luni. Postase pe pagina ei de socializare o poveste despre o “petrecere universitară”, la care fusese momită de un anume “M.P.”
Mi-am dat seama instantaneu cine este acel “M.P” și am contactat-o imediat. I-am spus că, la rândul meu, am avut colege care s-au confruntat cu comportamente nepotrivite sau abuzive din partea lui Marius Pieleanu și că vreau să discutăm despre asta public. Atunci a refuzat. Credea, cu siguranță, că subiectul nu va schimba nimic, pentru că, la fel ca multe dintre fetele abuzate sau traumatizate de un personaj care trebuia să le fie protector, nu agresor, nu avea probe materiale care să susțină povestea.
Acum, însă, după ce mai multe voci ies public și discută despre prădătorii de la SNSPA, a decis să revină asupra deciziei. Și, sub protecția anonimatului, ne-a spus o poveste greu de digerat. Și nu vom interveni deloc asupra ei, căci vrem să lăsăm victimele să vorbească, pentru prima dată, liber, fără întreruperi.
“După cativa ani lucrati ca învățătoare (cu toate rigorile unui liceu pedagogic pe care mi l-am asumat și ale unei meserii cu un cod etic, vestimentar și moral pe care mi l-am autoimpus, inclusiv pe stradă) și după aproape 2 ani că asistent manager general într-o firmă, absolventă de Psihologie fiind, mi-am dorit o schimbare de drum.
L-am cunoscut pe Marius Pieleanu în miezul lui 2004 (august – septembrie), când el îsi căuta o asistentă și o colegă de serviciu m-a recomandat pe mine. Aveam 27 de ani. Ne-am întâlnit pentru un interviu în jurul pranzului, în curtea pustie a unui restaurant cu terasă de pe Eminescu. Era fostul profesor al colegei mele, de la facultatea Româno-Americană, profesor universitar și la SNSPA, unde chiar îmi doream să urmez un master.
Răsfoindu-mi CV-ul și observând că sunt absolventă de Psihologie a apelat două contacte din agenda telefonului pe care le-a pus pe difuzor, cu voci inconfundabile pentru mine, doi dintre foștii mei profesori din facultate (unul de psihanaliză – Vasile Zamfirescu, iar celălalt de mai multe tipuri de „psihologii” – Mihai Aniței).
Formula de început a fost ceva de genul “Știți cu cine sunt eu acum la masă?”
M-a surprins plăcut să constat că numele meu le era cunoscut, probabil pentru că terminasem abia de 2 ani facultatea și poate pentru că, deși nu am fost șefă de promoție, eram printre „tocilarii” activi, mai mereu așezați în primele bănci. Dupa o discutie despre CV-ul meu si experienta practică, Marius Pieleanu mi-a povestit că, deși caută asistentă, el are o firma de recrutare pentru Centrala de la Cernavodă în colaborare cu foștii mei profesori pe care îi sunase și, pentru că îi place foarte mult de mine că-s deșteaptă, se gândește să îmi ofere un alt post – nu cel de asistentă – dar păstrăm legătura, pentru că trebuie să vadă unde m-aș putea încadra.
Am făcut schimb de cărți de vizită, toate se arătau bune și frumoase. Dar omul mi se părea foarte libidinos. Poate și pentru că, în timpul discuției noastre la un moment dat, mi-a cerut brusc să mă ridic în picioare – iar eu m-am ridicat în picioare, mi-a spus să fac o piruetă, iar eu m-am învârtit o dată, el concluzionând cu voce tare: “Mmm, frumos!”
Această remarcă a lui mi-a chircit stomacul și după ce m-am așezat pe scaun nu-mi dădea pace întrebarea: De ce m-am ridicat și, mai ales, de ce m-am învârtit? Pentru că nu sunt deloc genul care să execute irațional comenzi. Chiar îmi era ciudă că o făcusem. Mă certam, mi se părea nepotrivit că îmi ceruse așa ceva. Iar remarca lui îmi provocase scârbă.
Acum mă gândesc că a jucat bine în fața unei tocilare cartea cu foștii profesori.
În cele câteva luni rămase până la finalul anului 2004, Marius Pieleanu mă tot suna regulat, insistent dacă nu răspundeam, chiar și de câteva ori pe lună, nu pentru job, ci ca să mă invite la niște petreceri “cu lume bună” (cum le numea el). Ba să-mi prezinte medici, ba avocați, ba profesori universitari. Oricum îl refuzam de fiecare dată, îi spuneam că nu ma interesează nici petrecerile, nici să cunosc „lumea bună”. Chiar nu înțelegeam de ce mai insistă.
Asta până în 3 ianuarie 2005. Era luni, când după serviciu, în jur de 18.00 / 18.30, m-am întâlnit cu cea mai bună prietenă a mea la Piața Română, pentru “ieșeala” noastră tradițională de început de an. Și în timp ce ne plimbam povestindu-ne viețile din ultimile câteva zile de când nu ne mai auziserăm la telefon, mă sună Marius Pieleanu, să mă invite de data asta la sediul facultății SNSPA, la ceea ce el a numit “petrecerea de început de an a profesorilor universitari”.
Nici nu stiam unde este facultatea, asa ca i-am cerut adresa. Eram aproape de Povernei, era facultatea la care încă îmi doream să urmez un master, așa că am avut un moment de ezitare înainte de a refuza vehement ca de fiecare dată. A rămas că revin cu telefon. Nu știam ce să fac, dar parcă nu, prietena mea mi-a zis: “Du-te și tu măcar puțin că și-așa nu ieși nicăieri niciodată și, dacă nu-ți place, pleci. Poate afli ceva de vreun job…”
Ideea este că deși Pieleanu îmi părea în continuare la fel de libidinos, să merg la ora 19.00 la sediul unei facultăți din buricul Bucureștiului, la o reuniune de profesori cu studii superioare nu mi s-a părut o decizie iresponsabilă așa cum ar fi unii tentați să creadă despre unele femei care merg în locuri rău famate și cu bărbați dubioși și de-aia! Totuși, am stabilit cu prietena mea să îi trimit sms-uri și dacă vreau să “evadez” să mă sune pentru “ceva urgent” și să plec.
Ajunsă la SNSPA îi comunic portarului că am o invitație de la d-nul Marius Pieleanu la evenimentul facultății, iar acesta m-a însoțit până la destinație. Toate ferestrele SNSPA-ului erau în beznă. Intuneric si liniste era și pe culoare, iar asta mi-a răcit sângele în vene mai tare decât frigul de-afară. Nici nu mai știu la ce etaj am urcat. În orice caz, 1 sau 2.
N-am reținut nimic din traseul până la singura lumină ce venea dintr-un birou, care s-a dovedit a fi locul “petrecerii”. Portarul s-a retras imediat, iar Marius Pieleanu m-a luat în primire din ușă. M-a prezentat ca fiind “domnișoara psiholog”, însă eu nu am fost prea atentă la numele întreg al celorlalți pentru că în mintea mea se derula întrebarea unde aș putea să mă așez așa încât să fiu “la distanță” față de toți.
Camera era lungă și destul de îngustă, cu ferestre mari pe peretele opus ușii. În stânga mea, chiar la intrare, era un birou mic în spatele căruia era așezat un bărbat mai în vârstă – parlamentar și profesor universitar la Universitatea Politehnica din Iași, așa cum mi-a fost prezentat. Nu mai știu dacă nu cumva s-a specificat că are ceva funcție de conducere. Oricum nu i-am reținut nici măcar prenumele.
Mai în față, pe dreapta, pe un scaun era Andreea, o fată tânără, cu părul lung și vopsit roșcat, îmbrăcată cu o bluză cu decolteu în V și fustă mini, care i se rdicase puțin lăsând să se vadă de-o palmă dantela ciorapilor cu bandă adezivă. În fața Andreei, la un birou în formă de L era o fată minionă, tunsă scrurt, îmbrăcată sport. Stătea de vorbă cu Bogdan, un bărbat tânăr, cu păr creț și ochi albaștri, asistent universitar la ASE și angajat la Bursa de Valori. Puteau să fie numele lor, puteau să fie fictive. Nu stiu nici azi. M-am ascuns în L-ul biroului pe un scaun, lângă fată tunsă scurt, care am înțeles că era fiica unui angajat al facultății.
De altfel și Andreea spunea că era masterandă de 10 a lui Pieleanu.
“Ce-ți dau să bei?” – iar întrebarea a fost urmată de etalarea a numeroase sticle cu alcool. De la șampanie până la vinuri sau tării. Doar că eu nu beau alcool deloc. Niciodată. Și n-am vrut să beau nici apă. Îmi doream să plec deja. Aveam un sentiment permanent de neliniște. Nu înțelegeam dacă aia era petrecerea sau eram doar printre primii sosiți. Nici nu mai știu care erau discuțiile. Filosofice, politice. Habar n-am. Oricum eu mai mult tăceam și observam lucruri.
Deși nu îl priveam deloc, simteam privirea lui Bogdan care mă fixa.
“Trebuie să bei ceva, nu se poate!”
Marius Pieleanu din cinci în cinci minute îmi oferea alcool. La un moment dat fata tunsă scurt a plecat acasă. Bogdan i-a luat locul, dar și-a tras scaunul lângă mine, aproape lipindu-mi-se de umăr. Simțeam că mă sufoc, deși eram doar 5 oameni. Când îmi vorbea, cuvintele lui miroseau a alcool iar asta îmi provoca greață. Prietena mea mi-a scris un sms să mă întrebe cum e. I-am răspuns doar “Sună-mă!” și am ieșit pe hol să vorbim. I-am spus că vreau să plec, dar că nu știu cum să fac pentru că habar n-am pe unde am venit, iar participanții sunt cam luați de băutură.
Era deja trecut de 22.30. I-am zis să mă mai sune din nou peste 20 – 25 de min. Am rămas în hol gândindu-mă la o soluție.
“Am înțeles că eșți psiholog… ” – m-am trezit cu Andreea lângă mine. Confirm. “Știi că psihanaliza spune că noi toți avem o latura homosexuală. Și tu, de exemplu”
O asigur că latura asta a mea, dacă o fi, e atât de ascunsă, că practic nu există. Îmi spune apoi că ea mă place foarte mult, îi mulțumesc pentru apreciere. O simt încurcată. E adevărat că nici eu nu-i ușurez munca pentru că sunt destul de distanță cu necunoscuții. Par chiar înfumurată. Nu înțeleg ce vrea de la mine, dar o asigur că nu sunt lesbiană.
Cu vocea stinsă îmi mărturiseste că vrea să mă roage ceva: să mergem împreună cu “Marius” (Marius Pieleanu) în biroul lui – altul decât cel cu “petrecerea” – și să facem sex în trei.
Să facem ce? Simțeam că nu mai am sânge în buricele degetelor. I-am garantat că eu nu am venit pentru sex cu nimeni, că am fost invitată la o petrecere universitară și chiar vreau să plec acasă. Andreea a început să plângă cu sughițuri și să mă implore să accept. Pentru că ea mă place foarte mult, că sunt foarte frumoasă și cultă și, dacă eu nu accept, Pieleanu o va chema pe una care e vulgară și oribilă. În vremuri mai evoluate tehnologic m-aș fi uitat după vreo camera ascunsă.
Am încercat să o liniștesc spunându-i că nu trebuie să facă nimic din ceea ce nu vrea (eu mama “răniților”) și ne-am întors împreună în birou, eu cu scopul de a-mi cere paltonul să plec. Îmi era mila de ea.
Marius Pieleanu îmi ocupase locul în L-ul “siguranței”, socializând cu Bogdan. Mi-a oferit iar de băut. Am zis că vreau doar să plec. “Ați vorbit? I-ai spus?” – a întrebat-o Pieleanu pe Andreea care își reluase locul ei pe scaun.
“Da! Nu vrea!”
Rămăsesem în picioare lângă ea. Marius Pieleanu s-a ridicat și mi-a adus un scaun pe care mi l-a așezat lângă Andreea spunându-mi să mă așez si sa mai vorbim ca fetele. Am dat să plec în fostul meu loc mai izolat care se eliberase, însă Pieleanu m-a oprit trăgându-mă de braț.
“Stai aici!”
M-am așezat acolo unde mă voia Marius Pieleanu și i-am fixat pe fiecare-n parte cu privirea. Mă străduiam să le rețin trăsăturile și în același timp mă gândeam cum aș putea să plec fără gesturi brutale, așa încât să nu îi stârnesc. Să nu mă pun în pericol și mai tare. Știam din facultate de la Psihologia adictiei că există un grad al alcoolemiei la care forța fizică a omului crește. Practic coboară inhibițiile și ai curaj cu carul. Simțeam că Marius Pieleanu era în punctul acela.
S-a ghemuit pe genunchi în fața mea. Eram îmbrăcată office, cu o helancă lila pe sub costumul cu fustă peste genunchi și aveam o pereche de cizme lungi cu toc, care dispăreau sub tivul fustei. Pieleanu mi-a pus mâna pe tibia piciorului drept și mi-a ridicat fusta deasupra genunchiului. L-am privit în ochi cu toată furia de care sunt capabilă – și sunt! I-am împins mâna, mi-am reașezat fusta la loc și i-am spus “Încetează!”
Simțeam că vreau să îi crăp capul. A două oară, același gest. Mi-am așezat din nou fusta peste genunchi. “Am spus încetează!”
A dat să încerce și a treia oară și i-am apucat strâns articulația mâinii. “Uități-vă, mă, și voi la ea cât e de demnă!” – a bolborosit Pieleanu evitându-mi privirea. S-a clătinat încercând să se ridice în picioare și a ieșit pe hol să vorbească la telefon. Doi bărbați și o femeie asistaseră la scenă asta fără să spună absolut nimic. Am profitat de ocazie și m-am întors în “L”-ul biroului.
“Hai să mergem la mine la Snagov. Facem un grătar…” – a articulat parlamentarul. “Eu nu merg nicăieri, vreau să merg acasă!” – am spus eu. Părea că nimeni nu mă aude. Bărbații negociau Snagovul.
“Hai să mergem la un hotel!” – a propus Marius Pieleanu care se întorsese.
“Eu nu merg la niciun hotel. Vreau să plec acasă și am nevoie de ajutor să ies din clădire!”- am spus din nou.
Pieleanu îl sună pe portar și îl trimite cu mașina să găsească o camera de hotel. Se bea în continuare. Era deja aproape miezul nopții. Scriu sms-uri cu prietena mea spunându-i ca încerc să plec. Marius Pieleanu anunță că va veni o doctoriță radiolog pe care a cunoscut-o pe trecerea de pietoni. El în mașină, ea pieton, a claxonat-o și ea, plină de tupeu, i-a dat cartea de vizită. La un moment dat zice ceva și de soția lui care e plecată din Bucureșți. Andreea are lacrimi în ochi.
Când “doctorița radiolog” și-a făcut apariția, aparența ei nu avea nicio legătură cu medicina. Purta o fustă foarte scurtă și strâmtă de scai negru, cizme peste genunchi cu platforme, din același material scârțâitor și o bluza foarte decoltată. Era minionă, slăbuță și avea o răgușeală tabagică. Cere ceva de băut.
Portarul institutiei SNSPA sună și îi comunica lui Marius Pieleanu că a găsit o cameră la hotel Ibis care costă 30 de dolari.
“Câți suntem? 1,2,3,4,5” – numără Pieleanu.
“Eu nu merg la niciun hotel, te rog să nu mă iei în calcul!” – zic eu.
“Dacă ea nu merge, eu nu mai am de ce să mai merg” – zice Bogdan nervos și nu înțelegeam de ce el își condiționa plecarea la hotel de prezența mea.
Marius Pieleanu își bagă p…a și îi spune portarului rămas pe telefon să se întoarcă că el nu da 30 de dolari ca prostu’, doar să stea la hotel. Parlamentarul zice iar de Snagov. Marius Pieleanu le face un semn Andreei și “doctoriței” și părăsesc împreună încăperea luându-și la revedere, mergând la el în birou. S-a lăsat o liniște de mormânt. Am simțit cum sângele îmi revine în degete.
Parlamentarul bea în colțul lui și se uită în gol. Bogdan rupe tăcerea întrebându-mă țâfnos de ce am mai venit dacă am refuzat toate propunerile. I-am spus că am fost invitată la o petrecere universitară – cuvinte exacte – și având în vedere că este sediul unei facultăți mi-am imaginat că este vorba despre o reuniune cu atmosfera intelectuală și discuții pe măsură. M-a privit șocat. Își cere scuze și spune că a fost o neînțelegere. Am zis din nou că vreau să plec și îl rog să îmi aducă paltonul și să îmi indice drumul spre ieșire.
Îmi spune că Pieleanu i-a transmis să fiu condusă acasă de catre portar cu mașina. Am refuzat și l-am rugat să îmi comande un taxi. Numai gândul ca Pieleanu ar fi știut unde stau mă îngrozea. M-a condus la poarta facultății și a stat cu mine până a venit taxiul, A vrut să îmi plătească cursa și mi-a spus că ar vrea să ne mai vedem, pentru că el mă place foarte mult. L-am refuzat și am plecat acasă pe banii mei. În 2005 nu aveam internet pe telefon, nu aveam numere de taxi în agenda, pentru că nu aveam niciodată nevoie – întorcându-mă acasă la ore rezonabile. Aveam doar un telefon cu clapetă.
A doua zi, Marius Pieleanu m-a sunat de pe un număr necunoscut cu o voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată. Eram în timpul programului la serviciu. Înfumurarea și siguranța lui dispăruseră. Părea smerit. Și-a cerut iertare pentru ceea ce se întâmplase. L-am asigurat că nu am cum să-l iert vreodată pentru ceea ce am trăit și i-am spus că dacă mă mai sună fac plângere la poliție.
Marius Pieleanu este de ani de zile persoană publică, “formator de opinie” la Antena 3 și încă profesor universitar pe site-ul SNSPA. De câte ori îl văd la tv – și nu rezist mai mult de câteva secunde – îmi vine în cap cum statea ghemuit la picioarele mele spunând “Uități-va mă, la ea cât este de demnă!”
Sunt momente în care îmi doresc să ne aflăm în același studio tv și când deschide gura să vorbească să îi spun doar “Taci! Că eu știu ce mizerie eșți! Și nu meriți să fii exemplu. Ori valoare.”
În urmă cu câțiva ani l-am văzut brusc în fața ochilor într-un Mega Image din capătul Șoselei Chitila. Împingea un căruț de cumpărături cu ochii la produse. Stomacul mi s-a chircit, iar inima o simteam în gât. M-am grăbit să mă ascund printre alte rânduri de rafturi și am vrut să părăsesc magazinul fără cumpărături. Însa, în drumul spre iesire, cu toata panica din corp, am avut câteva secunde în care mi-am spus “Ce faci? De ce te ascunzi? De ce te ascunzi tu? De ce nu se ascunde el? De ce nu dispare într-o gaură de șarpe pentru ceea ce a făcut?”
Costumul pe care l-am purtat în seara aceea este singurul meu martor. Îl am și acum și l-am păstrat nu pentru ca aș uita vreodată vreun amănunt. L-am păstrat pentru momentul în care grozăvia pe care eu am trăit-o în seara zilei de 3 ianuarie 2005 își va găsi momentul să fie spusă.
Această poveste scrisă de mult, dar tăcută public 20 de ani, a ieșit prima dată în lume pe pagina mea de social media, pentru a fi sprijin femeilor care consideră sau sunt acuzate că au făcut ele ceva de-au fost abuzate, violate, pipăite, bătute, umilite, călcate în picioare ori amenințate.
Mamei mele nu i-am putut spune nimic în seara aceea. Ea știa doar că sunt la SNSPA la o petrecere. Am ajuns acasă după miezul noptii. Ea nu dormea, dar nu am putut să spun nimic. Nici a doua zi. Nici a treia. Nu i-am putut povesti nimic nici prietenei mele. Pur și simplu nu puteam accepta că am trăit așa ceva în sediul unei facultăți din București.
Când am publicat postarea, folosind doar inițialele lui Marius Pieleanu, mama mi-a spus că nu îl poate citi. Ca nu rezistă.
În studiourile Antena 3 sunt bărbați și, mai ales, femei care, jurnaliști fiind, cu siguranță cunosc abuzurile sexuale ale lui Marius Pieleanu. Am aflat și eu despre ele din presă, cu mai bine de 10 ani în urmă, cu ocazia dezvăluirilor făcute de Ana Birchall. Acela a fost un moment în care am simțit prima dată un soi de ușurare. Mi-am imaginat că Ana Birchal e “cineva”. Și mai ales ea, spre deosebire de mine, are dovezi. Și că n-are cum să mai rămână Pieleanu neclintit. În SNSPA sunt multe femei și mulți bărbați în cancelarie. Dacă portarul instituției știa despre orgii, eu zic ca toți știau. Și dacă încă e profesor, nimeni nu a făcut nimic.
Carmen, tu ai citit aceasta marturisire scrisă de mine cu câteva luni în urmă pe pagina mea de socializare și, ca multe dintre femeile care au comentat atunci, deși nu oferea decât două inițiale – MP – ai știut despre cine scriu. Eu te aveam în lista de prieteni nu pentru că ne cunoșteam personal, ci pentru că îmi plăcea cum scrii. Pe mine m-a uimit să constat câte femei îl recunoșteau după apucături nefiind nevoie decât de două inițiale: MP.
Mi-ai scris atunci în privat și mi-ai oferit spațiu pentru a-mi spune povestea. Te-am refuzat, pentru că nu îmi doream expunere publică și mai ales nu îmi doream să stârnesc eu vreun scandal mediatic. Nu mi-e frică de Marius Pieleanu. Mi-e scarbă. Însă mă gâtuie neputința izvorâtă din faptul că am trăit ceea ce am trait în 2005, când nu aveam la îndemană niciun instrument de înregistrare. Mă gâtuie neputința că sunt nevoită să îl văd pe Pieleanu guru în “piața publică” și profesor în aceeași universitate în care eu am trăit șocul vieții mele. Eu n-am tăcut. Am povestit celor din “bula” mea totul. Costumul pe care eu l-am purtat în seara aceea nu era și nu poate fi vreodată probă în vreo instanță, însă este martorul meu.
De ce am acceptat ca tu să publici povestea mea acum? Pentru că am hotărât demult ca, în ciuda lipsei dovezilor palpabile, eu o voi spune atunci când va veni momentul să îi fie cuiva de ajutor. Momentul acela a venit acum, când am citit mărturia unei foste studente la SNSPA pe pagina doamnei Miroiu în care rememora ce a pătimit ea de pe urma lui Pieleanu, și mai ales că doamna Miroiu știa. M-am prăbușit în cele câteva cuvinte ale acelei femei. Și mi-am spus că sub nicio formă eu nu o voi lăsa să fie singura voce. Nu o voi lasa și eu singură, așa cum a fost lasată de facultatea în care ar fi trebuit să fie doar studentă, nu vânat sexual.
I-am spus și mamei că mă bate gândul să las povestea mea să părăsească bula personală, ca aș vrea ca vocea acelei fete să nu fie singura, însă nu îmi doresc balamuc ori expunere. Sunt un om echilibrat, am o viață tihnită si lipsită de stridențe. Și mama m-a întrebat: “Dacă tu nu o faci, altul nu o face…ne mai mirăm că aștia ca Pieleanu ne râd în nas tuturor de la umbra funcțiilor și a privilegiilor?”
Reacția celor acuzați
Până la momentul publicării acestui articol, Mihaela Miroiu a refuzat să răspundă solicitărilor noastre telefonice și scrise. Suntem dispuși să îi permitem să ne acorde un punct de vedere și ulterior publicării, dacă va dori acest lucru.
Marius Pieleanu, contactat de redacția Investigatoria, a precizat că va da un punct de vedere presei în cursul zilei de astăzi. Astăzi, Marius Pieleanu a transmis punctul său de vedere celor de la redacția Digi 24, considerând că răspunsul lui acoperă și întrebările pe care noi i le-am transmis. Noi nu considerăm acest lucru și, ca atare, nu vom prelua răspunsul lui acordat unei alte redacții decât celei care i-a pus întrebările.
Remarcăm, în loc de concluzie, faptul că e trist că oamenii de la conducerea SNSPA spun acum, în cor, că n-au știut. Pentru că, iată, portarul, cel puțin, știa.
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
[…] noi acuzații de hărțuire sexuală la adresa profesorului SNSPA Marius Pieleanu. Publicația Media Quality prezintă mărturiile mai multor foste studente sau alte femei care au interacționat de-a lungul […]