Oare istoria se repetă cu adevărat? Sau ar fi mai indicat să spunem că își reia temele, însă cu alte variațiuni? Fiindcă Rusia e, din păcate, tot mai relevantă, după ultimul (dar nu cel din urmă) scrutin electoral, am gândit că ar fi oportun să trag câteva paralele între Revoluția din Decembrie 1989 și Revoluția Rusă (impropriu numită, de unii, „Revoluția din Octombrie 1917”).
Există multe similitudini, dar și deosebiri importante. Dacă am merge și mai în urmă, am descoperi asemănări între Revoluția rusă și cea franceză, pe de o parte pentru că mămăligile tind să explodeze doar când se întrunesc anumite condiții, pe de alta pentru că Lenin a luat revoluția din Franța (inclusiv perioada Marii Terori – 1792-1793) drept model. Acest imbold vine în urma câtorva lecturi pe care vi le recomand cu căldură:
1. Protagoniștii
În Rusia, miezul puterii sălășluia în persoana țarului, un autocrat ce domnea prin drept divin (în teorie, desigur) și care disprețuia orice pârghii de control (de pildă limitări constituționale sau separarea puterilor în stat). În România, puterea era concentrată în persoana genialului cârmaci, un dictator ce domnea, în teorie, prin consensul poporului și al Marii Adunări Naționale, dar care în practică sfida orice mecanism de control. Toate instituțiile statului îi erau aservite. Coincidența face ca pe amândoi să-i fi chemat Nicolae: al II-lea, în cazul țarului, primul (și unicul) în cazul nostru.
2. Scânteia revoluției
Istoricii consideră Revoluția rusă din februarie-martie 1917 (adevărata revoluție, distinctă de lovitura de stat bolșevică) drept spontană! Totul pleacă de la demonstrațiile din Petrograd, unde în prima zi 50.000, apoi circa 200.000 de protestatari cer pâine. Atenție! În această primă fază a Revoluției, partidele nu au aproape niciun amestec.
Revoluția din 16-21 Decembrie este, în primă fază, spontană, cel puțin revolta din Timișoara și alte câteva orașe. Totul pleacă de la momentul opririi tramvaielor în față la Tőkés, unde, în prima zi sunt doar câteva sute, dar în a doua se adună câteva mii de demonstranți care cer pâine și libertate. Nefiind vorba de alte partide politice, scânteia Revoluției a fost atribuită, de către conspiraționiști, unor grupări ascunse, reluând practic justificarea lui Ceaușescu de a scoate armata în străzi: la mijloc sunt „agenturili străine”.
În ambele cazuri documentele și mărturiile vremii vorbesc despre tendințe revoluționare tot mai pronunțate, de o atitudine tot mai ostilă față de regim, de faptul că „Revoluția plutea în aer”, ca urmare a lipsurilor tot mai stringente, atât din punct de vedere material, cât și al drepturilor și libertăților individuale.
3. Reacția inițială
Nicolae (țarul) nu ține cont de nemulțumirile și revendicările demonstraților și cere ca revolta să fie înăbușită. Nicolae al nostru nu ține nici el cont de nemulțumirile și revendicările demonstraților și cere, de asemenea, ca revolta să fie înăbușită. În sânge. În acest sens, în teleconferința avută cu liderii forțelor de represiune trimise la Timișoara în data de 17 decembrie, dă ordin să se tragă asupra manifestanților fără somație dacă aceștia nu se dispersează. Un aspect esențial este că, la momentul izbucnirii demonstrațiilor populare, amândoi erau capii armatei.
4. Factorul cheie: armata
În februarie 1917, armata rusă lupta în Marele Război. Contextul internațional e defavorabil țarului: garantul suprem al autocrației rusești este armata. Armata suferă pierderi colosale pe front, iar garnizoana din Petrograd, nemulțumită de felul în care e gestionat războiul, refuză să tragă în populație. Drept urmare, generalii hotărăsc, ca răspuns la ordinul de a trage, că a sosit momentul ca țarul să abdice. Există, firește, victime, pentru că de la ce se urzește la vârf și până la realitatea adesea haotică din stradă e cale lungă. Dar nu au existat represalii sistematice, în stilul celor din timpul revoluției din 1905 de pildă, cu a sa Duminică Sângeroasă.
În decembrie 1989 armata română nu e în război, dar nu e nici folosită. Majoritatea militarilor în termen nu au fost niciodată într-o situație reală de război și nu au folosit muniție de război decât la antrenamente. Armata este garantul suprem al dictaturii comuniste în România, alături de forțele Ministerului de Interne. Contextul internațional e defavorabil lui Ceaușescu: toate regimurile comuniste din Blocul Estic au căzut (cu excepția celui albanez). În primă fază, generalul Milea și subalternii lui acceptă înăbușirea violentă a demonstrațiilor. Aici, povestea revoluției române se deosebește în chip esențial de toate celelalte schimbări de regim în Blocul Țărilor Socialiste, care au avut loc pașnic.
Asemenea tizului său Romanov, Nicolae al nostru n-a avut o clipă intenția să renunțe la putere. Ambii s-au agățat de ea până în ultima clipă. Țarul, puțin mai lucid, a abdicat. Ceaușescu a fugit, crezând, până la final, că se mai poate salva. Deosebirea majoră constă în reacția capilor armatei. Cum de generalii țarului au înțeles că partida era pierdută, iar ai cizmarului nu?
Și totuși… Nu s-a tras în plin, și nu pe măsura forțelor dispuse în așa-numitele „dispozitive de luptă”. Pare să fie vorba de o oscilație în intenție. Parcă vrem să ne supunem, de teama consecințelor, în cazul în care demonstrații vor renunța iute la proteste și vor intra în case (vezi Brașov – 1987), parcă simțim că i-a sunat ceasul cizmarului, dar nu suntem pregătiți să facem pasul. Explicația pare să se regăsească în caracterul acestor generali (Milea, Stănculescu, Gușe, dar și Vlad et co.): oportunism și lașitate. Nu au acționat la timp, nu l-au încolțit pe Ceaușescu, și astfel, la Timișoara precum și în alte orașe răsculate înainte de 22 Decembrie (ora 12.00) s-a murit, am spune, inutil. Partida era, oricum, jucată.
5. Urmări
O deosebire fundamentală o reprezintă existența partidelor politice în Rusia anului 1917, față de unicul partid din România lui 1989. În Rusia urmează câteva luni de tatonări între partide, care își dispută vidul de putere lăsat de abdicarea țarului. Guvernul provizoriu al lui Kerenski se bucură în primă fază de susținerea poporului, dar devine tot mai nepopular pe măsură ce pierderile în vieți umane și penuria aferente războiului se resimt tot mai puternic. Până la lovitura de stat bolșevică din octombrie/noiembrie, trec mai bine de opt luni. Urmează, mai apoi, un sângeros război civil, pentru că, în pofida sprijinului sovietelor, bolșevicii nu se bucurau de susținerea unei majorități populare, nefiind majoritari nici măcar printre socialiști (fiind devansați de Socialiștii Revoluționari și de Menșevici).
În România, vidul de putere este imediat umplut de „Eșalonul 2” al Partidului Comunist, cu concursul șefilor armatei. Perioada este mult mai scurtă decât în cazul Rusiei post-țariste, tocmai pentru că nu existau atâtea facțiuni care să-și dispute puterea: exista o singură forță politică, Partidul Comunist, dezbărată acum de (în viziunea lor) cele mai extremiste și mai nesuferite elemente ale sale, botezate numaidecât „Clanul Ceaușescu”, o entitate, ai fi zis, cu totul distinctă de partidul monolit din care se trăgeau cu toții.
Venirea bolșevicilor ruși la putere, în urma Loviturii de Palat din octombrie/noiembrie 1917, a însemnat o ruptură definitivă cu trecutul și a rezultat în adoptarea unor reforme radicale: reforma pământului, ce avea să ducă la crearea gospodăriilor agricole colective, naționalizarea tuturor întreprinderilor, exproprierea averilor bisericii etc. Au existat și urmări pozitive, printre care și acordarea dreptului universal de vot, însă acesta, ca și altele care sunau bine pe hârtie, au devenit irelevante odată ce Lenin și urmașii săi au înfierat (și persecutat) orice formă de opoziție.
Venirea neobolșevicilor români la putere, în urma pactului cu armata, a însemnat doar o ruptură de fațadă cu trecutul, cel puțin în primă fază. Mulți dintre aparatnicii și securiștii vechiului regim au îmbrăcat, de formă, haina democrației, păstrându-și privilegiile și continuând să paraziteze economia românească. Despre fenomenul tranziției și efectele absenței legii lustrației au vorbit mulți, poate cel mai pertinent fiind istoricul Marius Oprea (în speță în Moștenitorii securității).
Cert este că una deschide și cealaltă închide un sângeros experiment istoric în Europa. Fără doar și poate, sărăcia, foametea și lipsa libertăților individuale au stat la baza ambelor mișcări populare. După treizeci și cinci de ani de la căderea comunismului, România își continuă parcursul (adesea chinuit) democratic și pro-Occidental. La treizeci și cinci de ani de la Revoluția din februarie-martie (și ulterior, puciul bolșevic) Rusia sovietică ajunsese la un nou apogeu al terorii, în ultimii ani ai domniei lui Stalin.
La noi există această falsă dispută, perpetuată stupid în media, dacă a fost revoluție sau lovitură de stat (ba chiar s-a „brevetat” termenul de „loviluție”). În realitate, cele două nu se exclud. Vedem că în Rusia, între mișcarea populară (s-o numim revoluție) și lovitura de stat bolșevică au trecut opt luni. În România, lovitura a avut loc mult mai repede, căci, după cum am arătat, eșalonul 2 al PCR nu avea rivali (interni sau externi).
SUSȚINE PROIECTUL MEDIAQUALITY.RO
JURNALISM INDEPENDENT ȘI DE CALITATE
ASOCIAȚIA PRESĂ PE BUNE: ANCHETE ȘI INVESTIGAȚII
Cont donații: RO19BRDE350SV52123463500 B.R.D. - G.S.G., Cod SWIFT: BRDEROBU
Donație recurentă
Donează lunar pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
Donație singulară
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului MediaQuality.ro
 scrutin electoral, am gândit că ar fi oportun să trag câteva paralele între Revoluția din Decembrie 1989 și Revoluția Rusă (impropriu numită, de unii, „Revoluția din Octombrie 1917”).){kind=link}